Obiceiul colindatului în satul românesc. Ritualurile care alungă spiritele rele şi sădesc bunăstarea
0În universul satului tradiţional sălăjean, Crăciunul era o sărbătoare religioasă a bucuriei, cu o dimensiune spectaculară aparte, dar şi cu un fundal magico-ritual de performare a unor vechi scenarii de fertilitate, prosperitate şi noroc.
Conform tradiţiei, în toate satele Sălajului se mergea cu colinda în seara şi în noaptea de Crăciun. În comunităţile mai mari, colindatul se continua şi în a doua seară şi era asigurat de cete de feciori, organizaţi în funcţie de vârstă, de gradul de rudenie ori de relaţiile de prietenie. Ceata care se bucura de popularitate în sat era cea a tinerilor care efectuaseră stagiul militar, susţin etnografii.
„Flăcăii aduceau cu ei un hegheduş (violonist – n.n.) sau mai mulţi, tocmit de ei, iar uneori erau însoţiţi şi de cantorul bisericii, care odată cu colinda aduna şi bani pentru biserică. Cetele erau conduse fie de un tizeş sau chizeş (liderul de grup - n.n.), fie de cel mai în vârstă şi mergeau acasă la fete, mai ales la cele de măritat, să le colinde. Momentul era unul extrem de important pentru stabilirea raporturilor între fete şi feciori, dar mai ales pentru pregătirea premaritală a fetelor, dat fiind faptul că în acest context, al colindei cetei de feciori de Crăciun fetele mai tinere erau băgate în danţ”, explică Olimpia Mureşan, etnograf la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău.
Potrivit spuselor sale, colindatul feciorilor era momentul cel mai aşteptat peste tot, care debuta imediat după slujba de la biserică, în noaptea de Ajun. „Feciorii se adunau în faţa bisericii şi stabileau traseul. În cele mai multe sate, ceata colinda toate casele, cu popasuri mai lungi la casele unde erau fete de măritat”, mai spune etnograful.
Viflaimul sau punerea în scenă a naşterii lui Hristos
Printre obiceiurile care au rezistat timpului se numără Viflaimul şi Irozii, un adevărat teatru religios ce are la bază legenda naşterii lui Hristos şi care cuprinde scena venirii Magilor după stea, poftirea lor de către Irod, şiretenia acestuia de a afla pruncul prin mijlocirea celor trei Crai şi înfruntarea necredinţei personificate adesea printr-un cioban. „Într-un sat se organizează, de obicei, o singură ceată de irozi, alcătuită din şase sau opt tineri, fiecare costumat în funcţie de personajul pe care îl interpretează: Irod- ca un împărat, cu o mantie lungă, soldatul, cu haine militare, o sabie şi cizme, craii, în cămăşi albe şi coroane pe cap, îngerul poartă cu el o cruce, iar ciobanii au cuşmă şi gubă (suman – n.n.) de oaie.
Irozii poartă cu ei o bisericuţă din lemn sau carton – „Viflaimul”, pe care o pun pe masă gazdei, după care încep sceneta.
Colindatul cu pomul
Acesta obicei vechi este întâlnit în Sălaj doar în satul Zalnoc, fiind practicat şi în prezent, în noaptea de Crăciun. „Colindatul cu pomul este tot un teatru religios la care participă şase tineri deghizaţi în personaje biblice: Adam şi Eva, Dumnezeu, îngerul, dracul şi ciobanul purtând cu ei un brad împodobit, simbol al pomul oprit, al pomului cunoaşterii binelui şi răului. Colindătorii sunt băieţi de 12-16 ani, care merg din casă în casă”, explică etnograful sălăjean.
„Capra” alungă spiritele rele
Jocul cu Capra sau Turca era practicat în satele sălăjene de Anul Nou, fiind un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează. Nu nu a fost agreat de biserică, întrucât nu avea nici o legătură cu Crăciunul, dar s-a bucurat de succes pentru că asigura amuzamentul şi buna dispoziţie.
„În comunitatea rurală se considera că prin acest ritual sunt alungate spiritele rele din fiecare gospodărie. Capra este confecţionată din lemn cioplit, partea de jos a botului fiind mobilă, pentru a face posibilă „clămpănirea” cu ajutorul unei sfori. În partea de sus sunt fixate coarnele, iar restul măştii este ornat cu panglici şi mărgele. Capul este fixat pe un suport alcătuit dintr-un băţ lung, iar corpul, o pătură ţesută cât mai viu colorat sau o blană sub care stă ascuns cel care o manevrează. Reprezentaţia care are loc cere celui deghizat dexteritate şi multa prezenţă de spirit. Capra saltă, se smuceşte, se roteşte, se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Ea este împodobită fără nici o regulă cu panglici colorate, mărgele, beteală şi clopoţei”, descrie Olimpia Mureşan.
Regulile colindatului
Într-un articol publicat în revista Caiete Silvane, etnograful sălăjean Camelia Burghele aminteşte câteva reguli stricte ale colindatului în satul românesc:
* trebuia colindată fiecare casă: casa necolindată era urmărită de nenoroc în anul care urma;
* colinda se începea la fereastră şi era terminată în casă, la invitaţia părinţilor fetei sau a gazdelor; obligatoriu se interpreta toată colinda, cu toate strofele: uitarea sau nespunerea unei strofe anula efectul ritual al colindei, acela de bun augur, de urare de prosperitate şi de aducere de noroc;
* colinda se spunea de către rândul de colindători în picioare, în jurul mesei: astfel, prin forţa augurală (aproape sacrală) a colindătorilor ce lăudau pe Dumnezeu prin cuvintele colindei şi urau la sfârşit bunăstarea casei, era investită masa cu atribute augurale: masa înconjurată de colindători urma să fie plină, atât de bucate, cât şi de meseni, tot anul următor;
* exista o „corindă a fetei” şi o „corindă a feciorului”, care, cântate, vorbeau despre o posibilă căsătorie a doi tineri şi era o formulă prin care se încerca inducerea norocului pentru viitorul cuplu;
* fata făcea un colac special pentru iubitul ei şi îl punea pe masă înaintea venirii colindătorilor şi i-l dădea celui pe care îl dorea ca soţ; ceilalţi colindători primeau şi ei colaci sau coci;
* feciorii strângeau toţi colacii, de la toate casele şi îi depozitau într-un loc stabilit anterior: cea mai mare parte a acestor colaci se vor servi de tinerii satului care vor participa la danţul din serile sărbătorilor; danţul se organiza iniţial la o şură sau la o casă nouă sau la casa unei bătrâne care le oferea spaţiul, iar ulterior – la căminul cultural;
* în cele mai multe sate, colinda începea de la casa preotului, care binecuvânta colindătorii.
Vă mai recomandăm:
Măreţia târgului românesc în secolul al XIX-lea: „Era parte din viaţa populară“
Se încarcă comentariile...
