A doua scrisoare pentru Republica adormită

„...trezirea, republico. Până nu te trezeşti, n-am cum să te felicit. Nici măcar pentru ce”

Republico, în urmă cu fix trei ani stăteam într-o încăpere din Chişinău şi-ţi scriam scrisoare. Nu s-a schimbat mai nimic de atunci. Bine, surata ta ex-sovietică ceva mai ponderală, Republica Marginea, e acum pe masa de operaţie, o operează de zor un specialist cu epoleţi, chirurg mult mai priceput decât doctorul Mengele. Dar tu dormi în continuare, republico, dormi somn dulce, matinal.

Primele raze ale soarelui balcanic te-au dogorât şi te-ai temut să nu faci o insolaţie nasoală sau, Doamne fereşte!, nişte arsuri pe pielea ta albă central-est-europeană. Aşa că te-ai ascuns în casa mare, te-ai trântit pe pernele de sărbătoare şi de douăzeci şi trei de ani tot moţăieşti dulce. La umbră. Din când în când deschizi ochii şi mai tragi dintr-o ulcică de vin rece pe care-o ţii pe lângă laviţă, că vara-i lungă şi cine ştie cât ţi-o mai fi somn. Poate încă douăzeci şi trei de ani. Apoi zâmbeşti şi te întorci pe partea stângă. Să mai dormi.

Nu contează că de după pereţii casei începe să pătrundă, tot mai insistent, un iz care se transformă, treptat, în miros, apoi într-o duhoare insuportabilă – duhoarea pestilenţială a fumului amestecat cu sânge şi a prafului de puşcă amestecat cu colbul drumurilor neasfaltate.

Nu contează că în aceşti douăzeci şi trei de ani de somn letargic întrerupt de scurte momente de trezie amnezică te-a călcat în picioare oricine-a vrut, literalmente. Tu dormi liniştită, cu baticul tău negru tras peste ochi, să nu te deranjeze nimeni. Acum eşti fudulă de amândouă urechile şi cam chioară, că ţi-ai pus obloane la fereşti să nu-ţi tulbure nimeni somnul şi-acum te chiorăşte orice rază de soare, chiar şi cea mai nevinovată.

Tu obişnuindu-te cu întunericul locului în care stai şi dormi şi nu-ţi trebuie nimic de la viaţă, nimic de la nimeni, nimic de la soră-ta dreaptă care stă peste un perete pe care tu, republico, l-ai construit în douăzeci şi trei de ani din lampaci de lut trainic, să n-o auzi pe soră-ta. Dar ea n-are nevoie de tine, fa, proastă care eşti, ea s-a descurcat şi se descurcă mai bine decât o să te descurci tu vreodată în visele tale eurasiatice şi stataliste şi mongoloido-siberiene.

...Azi e ziua în care-mplineşti douăzeci şi trei de ani de când ai căzut în această comă, republico. După vreo patru ani în care ai alergat nebuneşte să prinzi calul cu care urma să treci râpa şi să ajungi acasă, ai căzut...

...Eşti aproape moartă, republico. Abia mai respiri. Dar tot eşti frumoasă când dormi, chiar dacă ai obrajii ieşiţi înspăimântător în afară, ca la morţii de foame din închisoarea nazistă şi libertatea sovietică a anilor 1946-1947.

...trezirea, republico.

Până nu te trezeşti, n-am cum să te felicit. Nici măcar pentru ce. Dac-aş avea pentru ce...