Are sens să ajutăm Ucraina după 25 de ani de sfidare? Gânduri despre întâlnirea lui Iohannis cu Poroşenko

S-ar putea spune că nu este momentul să ridicăm problemele în relaţia noastră cu Ucraina într-un moment în care ţara vecină este devastată de un război civil. S-ar putea spune că dacă România va pune pe agenda dialogului cu Ucraina setul de probleme nerezolvate în acest moment ar constitui o lovitură de pumnal în spate.

Preşedintele ucrainean Petro Poroşenko a solicitat o întâlnire urgentă la Bruxelles cu preşedintele României Klaus Iohannis – iar pe agenda acestei întâlniri trebuie să se regăsească şi problema românilor din Ucraina.

Sub nici o formă nu trebuie uitate interesele României, mai ales problemele numeroasei minorităţi româneşti din Ucraina. Într-adevăr, guvernul de la Kiev trece printr-o perioadă dificilă, iar România trebuie să îşi ajute vecinul. Discuţia asupra problemelor cu care se confruntă minoritatea românească din Ucraina nu reprezintă o lovitură pe la spate, este o chestiune cât se poate de normală. Nu trebuie puse sub formă de condiţii aceste chestiuni, doar trebuie incluse în orice discuţie cu reprezentanţii Kievului. Ar trebui totuşi să avem şi o privire de ansamblu asupra istoriei ucrainene în relaţia cu românii.

O istorie contondentă

Cronicarul Miron Costin a remarcat tulburarea întregii regiuni produsă de ridicarea cazacilor ucraineni la mijlocul secolului al XVII-lea. În ”Letopiseţul Ţării Moldovei”, Miron Costin ne-a lăsat o profeţie care prevede că tulburările căzăceşti vor avea efecte peste timp:

Cu cale este şi nouă a pomeni de vremile lor, mai ales povestea lui Hmelniţki, hatmanul căzăcesc, de la care vremi s-au început şi răul nostru, în care până astăzi ne aflăm pe acest pământ la cumplite vremi şi Dumnezeu ştie dacă nu şi peste veacul nostru trăitoare. Izvorul tuturor răutăţilor şi pustiirii acestor părţi, începutul căderii şi împuţinării Crăiei Leşeşti, risipirea şi pustiirea cazacilor, stingerea şi a ţării noastre.

Lipsesc din istoriografia noastră analizele care să pună în context modificările structurale din întreaga Europă, produse de Războiul de 30 de ani şi efectele lor asupra spaţiului locuit de români. Cunoaştem evenimentele, dar nu prea înţelegem cum seria de războaie provocate de cazacii ucraineni au produs o ruptură fundamentală a unei serii de reforme legislative şi sociale declanşate în spaţiul românesc la mijlocul secolului al XVII-lea. Hatmanul Bogdan Hmelniţki a rupt un echilibru geopolitic al regiunii şi a atras forţa muscalilor în vidul de putere creat.

Vârtejul căzăcesc a fost înglobat în Imperiul Ţarist şi redirecţionat spre Siberia sau împotriva Imperiului Otoman. Iniţial şi românii au făcut parte din acest proiect de la est de Nistru (episodul culminant fiind cel reprezentat de alianţa dintre ţarul Petru cel Mare şi voievodul Dimitrie Cantemir). Dacă în secolul al XVII-lea românii au avut o relaţie mai relaxată cu Imperiul Otoman, în secolul al XVIII-lea apropierea Imperiului Rus de gurile Dunării a provocat o încadrare mai strictă a românilor în sistemul administrativ coordonat de la Istanbul. Secolul al XIX-lea a marcat ruperea – mai întâi la nivel ideologic şi mai apoi din punct de vedere politic – a românilor de sistemele politice răsăritene.

O nouă răbufnire a spaţiului ucrainean s-a produs la sfârşitul Primului Război Mondial. Germania imperială s-a implicat în formarea unui stat ucrainean independent, iar Moscova, sub masca sovietică, a reluat vechile politici imperiale de menţinere a controlului asupra teritoriului ucrainean. Odesa s-a transformat într-o bază a atacurilor sovietice împotriva României şi toate guvernele de la Kiev au fost împotriva unirii Basarabiei cu România. Războiul civil din Ucraina de după Primul Război Mondial nu prea este cunoscut - şi cu atât mai puţin înţeles – în spaţiul public din România, deşi ar trebui să constituie un punct de plecare pentru orice analiză care intenţionează să explice actualul război civil ucrainean.

Documentele repuse în circuitul ştiinţific de către Vadim Guzun atestă faptul că România a găzduit şi hrănit în perioada interbelică peste 100.000 de refugiaţi ucraineni care au fugit de războiul civil sau de foametea declanşată de Stalin pentru a frânge cerbicia ucraineană. Un gest de omenie puţin cunoscut, o catastrofă umanitară evitată cu eleganţă datorită bunăvoinţei româneşti. Mai trebuie subliniat un lucru: documentele sovietice publicate de istoricul de la Chişinău Gheorghe Cojocaru atestă faptul că actuala Transnistrie a fost formată sub denumirea de Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească la insistenţele comuniştilor ucraineni.

De ce România ar ajuta Ucraina?

Nu au rost detaliile relaţiei dificile dintre România şi Ucraina din ultimii 25 de ani, de la problemele minorităţii româneşti la canalul Bîstroe şi dosarul Insulei Şerpilor. România a fost percepută şi prezentată permanent la Kiev drept principalul adversar al Ucrainei în ultimii 25 de ani.

Acum Ucraina are nevoie de ajutorul României – ajutor care ar trebui acordat fără condiţii. Nu sunt clare multe lucruri în spaţiul public. Există o Politică Europeană de Vecinătate a Uniunii Europene care cuprinde şi Ucraina – dar la negocierile de la Minsk participă Germania şi Franţa, Bruxelles-ul comunitar părând că lipseşte din peisaj. NATO se pregăteşte să limiteze extinderea conflictului. Pe de o parte România face parte din UE şi NATO - şi trebuie să urmeze politicile acestor structuri. Însă vocea României ar trebui să se audă mai limpede în chestiunile care ţin de Ucraina. Ajutorul pe care îl vom acorda Ucrainei trebuie să fie precum cel acordat în perioada interbelică, fără surle şi trâmbiţe. Însă în acelaşi timp, oficialii de la Kiev trebuie să audă cât se poate de clar că România doreşte în continuare ca românii din Ucraina să fie trataţi corect. Nu este vorba de o condiţie, este pur şi simplu o afirmaţie care nu poate fi trecută sub tăcere.