Dependenţa faţă de statul „independent”

Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova

Moldovenii dintre Prut şi Nistru se confruntă cu o dilemă fundamentală: au un stat pe care nu-l vor şi îşi doresc un stat pe care nu-l vor (mai) avea. Ar fi cazul să recunoaştem că Republica Moldova este un ciot de ţară, ai cărui locuitori jinduiesc să trăiască măcar ca afară, de aici şi senzaţia ubicuă de provizorat şi starea cvasiunanimă de prizonierat.

Un stat în care nu te poţi afirma decât dacă nu cunoşti pe cineva, şi din care nu poţi pleca definitiv fără a-ţi renega familia sau rudele, nu are dreptul la existenţă. Moldova e ca un copac altoit pe trunchiul sovietic, cu rădăcini putrezite, crescut strâmb pe un pământ alunecos, dar destul de râvnit, şi cu crengile încovoiate de prea multă oscilaţie între Est şi Vest. Un silvicultor responsabil l-ar reteza, doar pentru a le acorda o şansă vlăstarilor să se regăsească în sânul pădurii, şi nu i-ar mai pune, din când în când, câte o proptea.

Sistemul moştenit de toate guvernările care s-au perindat pe parcursul a 24 de ani nu este dispus să cedeze, cu atât mai mult să evolueze. Acesta trebuie eliminat, nu reformat. Suntem anchilozaţi într-o perpetuă inechitate socială şi degradare morală: bătrânii continuă să primească pensiile exclusiv de la stat şi să cerşească tot felul de compensaţii; tinerii îşi irosesc timpul în goana după studii inutile în interior şi nerecunoscute în exterior, iar la proxima ocazie emigrează; copiii lipsiţi de grija părintească devin materialişti sau pur şi simplu trişti. O atare situaţie, în care te simţi ca în rezervaţie, nu ar mai trebui tolerată.

Din păcate, însă, numărul adepţilor menţinerii status-quo-ului nu scade în acelaşi ritm în care se depreciază moneda naţională sau se diminuează remitenţele. Aceştia fie trăiesc pe spatele unui popor umil şi cumsecade, fie îşi doresc să ajungă în această (im)postură. Aidoma unui rob care nu visează să devină liber, ci stăpân de sclavi.

În realitate, suntem în majoritate dependenţi de un stat aparent independent. Unii din considerente familiale, alţii din dorinţa de a urca pe treptele ierarhiei sociale, iar cei mai mulţi fiindcă nu au o altă scăpare. Problema constă în determinismul nostru economic şi în antologica resemnare mioritică. Suntem legaţi de acel modest salariu din care trebuie să te întreţii şi practic obligaţi să îmbătrânim de tineri şi să murim de vii...

Ziua de 27 august ar fi trebuit eminamente să fie un motiv de bucurie. Dar conflictul transnistrean, insecuritatea energetică, alimentară etc., injustiţia asupritoare, delapidările din sistemul financiar-bancar ş.a. determină nesiguranţa zilei de mâine şi ştirbesc iremediabil din atmosfera festivă. Astăzi, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova sună ca un necrolog, fiind tot atât de utilă precum certificatul de naştere unui posesor decedat. Căci dacă s-ar respecta măcar o frază din textul de căpătâi al statului, unica sa raţiune ar fi pregătirea şi înfăptuirea reUnirii. Să ne reamintim:

„(...) CONSIDERÎND actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 si 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei; (...) LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia (...) SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940 (...) REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională (...)”.