Lungul drum spre regăsire, libertate şi independenţă al Republicii Moldova (4). Rolul KGB în implementarea „perestroikăi“

Miliţia sovietică gata de acţiune împotriva manifestanţilor anti-sovietici (1989)

În continuarea vizitelor de înalt nivel de la Chişinău, din acel an 1989 atât de tumultos, se poate înscrie şi vizita lui Alexandr N. Iakovlev, secretar al CC al PCUS şi „arhitectul restructurării” din URSS, care a discutat cu membrii CC al PCM, însă şi cu cei ai mişcărilor „neformale”.

„Principala concluzie, făcută de el (Alexandr N. Iakovlev – n. n.) în urma vizitei, consta în faptul că situaţia din Republica Moldova nu se deosebeşte cu nimic de cea din alte republici şi că la noi conducerea trebuie să-şi modifice atitudinea faţă de forţele democratice”, consemna Mircea Snegur în memoriile sale. Referitor la implicarea KGB-ului în susţinerea restructurării URSS, menţionăm faptul că pe 25 septembrie 1987, Filip D. Bobkov, prim-adjunct al preşedintelui KGB, avea să rezume într-un discurs rolul KGB în desfăşurarea procesului de perestroika: „Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”. Dintr-o astfel de perspectivă, poată fi înţeleasă şi dorinţa lui Filip D. Bobkov de a se publica parţial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”, pe de altă parte „societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a KGB – n. n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”.

În ceea ce priveşte perestroika, programul de lucru al KGB va fi definitivat în februarie 1987, în timpul reuniunii Comitetului de partid al aparatului central al KGB. Programul se va articula în jurul câtorva puncte, respectiv: 1) respectarea strictă a «legalităţii socialiste»; 2) luarea în consideraţie a democratizării; 3) „dezvoltarea şi îmbunătăţirea utilizării mediilor de informare, în scopuri profilactice”; 4) epurare. Preşedintele KGB, Viktor M. Cebrikov, considera că „acţiunile cekiste trebuie să se înscrie strict în procesul de dezvoltare şi aprofundare a democraţiei socialiste”. Măsurile de epurare vor lovi cu precădere în ofiţerii Direcţiei Principale III (Contraspionajul militar), nucleul „dur” al KGB. Pe 8 iulie 1987, liderii KGB-ului vor examina implicaţiile Plenarei CC al PCUS din iulie 1987 asupra activităţii serviciilor de informaţii şi securitate sovietice, vor analiza modul de acţiune al cekiştilor „în condiţiile dezvoltării democraţiei şi glasnosti-ului” iar KGB-ul va primi ordinul de-a întări legăturile cu cetăţenii URSS, de-a controla situaţia operaţională şi, totodată, de-a avea capacitatea de a distinge fără ezitare între antisovieticii convinşi şi indivizii care se înşală sau dau dovadă de imaturitate politică.

Protest în Ţările Baltice (septembrie 1988)

În ceea ce priveşte organizaţiile informale, preşedintele KGB va ordona controlarea şi, mai apoi, distrugerea lor, din interior, prin „crearea de disensiuni ideologice şi organizaţionale în conducerea grupării; compromiterea liderilor extremişti; crearea unei atmosfere de neîncredere, ostilitate, suspiciune reciprocă; plasarea în fruntea acestor grupări a unor agenţi siguri şi experimentaţi, capabili să exercite o influenţă reală şi să le canalizeze activitatea spre obiective care ne sunt avantajoase”. Revista KGB-ului va face peste câteva luni un prim bilanţ al activităţii instituţiei ca urmare a noii orientări din politica internă şi externă a statului sovietic. Sbornik KGB SSSR (nr. 121/1987) va consemna: „Numeroşi colaboratori şi agenţi s-au dovedit incapabili să acţioneze «ca pe câmpul de luptă». Ne-au lipsit agenţi competenţi la conducerea mişcărilor naţionaliste evreieşti, printre aderenţii cei mai agresivi ai Grupului de Încredere, printre şefii Pamiat-ului”. KGB-ul din Leningrad dezvăluia: „A fost mai uşor să ne instalăm agenţii în grupurile în curs de formare, unde nu avusese timp să apară niciun lider. În grupurile dirijate de un şef cu popularitate, ne-a fost mai dificil să ne implantăm influenţa agenţilor noştri. A trebuit să recrutăm câţiva dintre şefi, cu scopul de a le reorienta activitatea într-un sens pozitiv, nonextremist...”.

Simbolul libertăţii şi independenţei - Calea Baltică (1989)

Pe 25 septembrie 1987 şi, mai apoi, pe 10 decembrie acelaşi an, Filip D. Bobkov va preciza sarcinile ofiţerilor KGB privind „organizaţiile informale”, respectiv stabilirea unei distincţii „între cele care sunt utile şi colaborează cu partidul, comportă un «nucleu sănătos», dar pot să devieze sub influenţa unor provocatori, şi cele deschis subversive”. Specialistul nr. 1 al KGB în „organizaţii informale” cerea să se cunoască perfect mediul de acţiune al cekiştilor, să nu se recurgă la forţă, să fie reperaţi indivizii activi şi să se acţioneze asupra lor cu ajutorul agenţilor de influenţă pentru „a-i forţa să-şi cheltuie forţele şi resursele într-un plan care să ne fie nouă avantajos”, iar la nevoie să fie autorizată emigrarea. Vicepreşedintele KGB cerea să se analizeze lacunele legislaţiei sovietice, să se specializeze agenţii şi să se debaraseze de cei consideraţi ca fiind un balast. „Elita societăţii era incredibil de laşă şi indecisă. Intelectualitatea - sprijinul «perestroikăi» - era mai fricoasă decât prevăzusem noi. Ne întrecuse toate aşteptările şi ţinea grozav la existenţa ei călduţă. Aşa că a trebuit să luăm măsuri pentru crearea unui bloc democratic foarte activ, care să unească intelectualii (molipsiţi, încă din anii '60, de ideile «dezgheţului», îndeosebi de libertatea de a se vântura prin lume, evident, pe banii statului) cu cercurile criminale, pregătite de noi în şcolile KGB”, scria ex-generalul KGB Mihail P. Liubimov cu referire la implicarea aparatului KGB în evoluţiile din spaţiul sovietic din perioada 1985 – 1991.

Eforturile aparatului KGB în ceea ce priveşte perestroika şi glasnosti-ul au fost analizate de către instanţele conducătoare ale KGB, respectiv CC al PCUS, pe 10 - 12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli I. Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului CC al PCUS, cu activitatea organelor de informaţii şi securitate sovietice. Analiza muncii desfăşurate de ofiţerii KGB a impus ca 689 de responsabili din aparatul central, sau din secţiile regionale ale KGB, să ia cuvântul şi s-a relevat faptul că „apare ceva asemănător unei opoziţii”. Pe 22 ianuarie 1988, Viktor M. Cebrikov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acţiune pentru viitor…”. Pe 14 octombrie 1988, conducerea KGB va emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: Îmbunătăţirea muncii cu agenţii în actualele condiţii. Ordinele erau extrem de clare pentru ofiţerii KGB: „Fiecare ofiţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofiţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi filosofie inutilă. (...) Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptatea socială”. Aceste ordine şi indicaţii erau date într-un moment în care unii dintre agenţii folosiţi pentru a controla elementele naţionaliste căzuseră sub influenţa lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofiţerii KGB.

Sediul central al KGB

Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înţelege faptul că în RSSM, la sfârşitul anilor '80, a început să scadă din intensitate activitatea colaboratorilor KGB-ului de la Chişinău şi, totodată, a scăzut la jumătate numărul dosarelor de evidenţă operativă şi de profilaxie, cu precădere contra „naţionaliştilor”. Istoricul Pavel Moraru consideră că acest fapt a avut loc din motivul trezirii conştiinţei şi mândriei naţionale la funcţionarii moldoveni, dar şi din cauza conducerii de la Moscova, care, din neglijenţă „a fost luată prin surprindere de situaţia social-politică din republici şi de amploarea valului mişcărilor de emancipare naţională”. Întrebările KGB-ului din RSSM către Centrala de la Moscova rămâneau fără un răspuns şi, totodată, multe dosare operative erau închise ca urmare a „datelor ce nu s-au confirmat” sau a „încetării de către subiect a activităţii distructive”.

În cadrul KGB-ului din RSSM se va derula, în cursul anului 1989, un proces de autoizolare a funcţionarilor pe criterii etnice astfel încât „cei de origine moldovenească – scrie istoricul Pavel Moraru – începeau tot mai des să vorbească cu colegii rusofoni în limba moldovenească (română)”. Evidenţele operative ale KGB-ului de la Chişinău conţineau din ce în ce mai puţine date despre „naţionalişti”. În vara anului 1989, şeful Secţiei a V-a („Z”) a KGB-ului din RSSM va raporta către Centrala KGB din Moscova. „Nu dispunem de date care ar indica spre existenţă în republică a grupurilor de orientare naţionalistă”.

Funcţionarii rusofoni ai KGB-ului din RSSM se vor împărţi în trei categorii: a) cei care au decis să fie loiali RSSM şi restructurării; b) unii care doreau să plece cu serviciul în Rusia şi c) unii, puţini la număr, care doreau să riposteze faţă de afirmarea identităţii şi drepturilor majorităţii. Centrala KGB din Moscova fusese informată, încă din 1986, ca urmare a unui control făcut de un inspector venit de la Moscova, de unele deficienţe majore ale Secţiei a V-a a KGB-ului din RSSM, de faptul că „unicul colaborator operativ pe linia naţionalismului moldovenesc nu are o viziune clară asupra situaţiei operative, lipseşte posibilitatea desfăşurării unei analize profunde a situaţiei, informaţia obţinută este divizată pe subdiviziuni”, neexistând o exploatare eficientă a informaţiilor. Preşedintele KGB-ului din RSSM, Gavriil M. Volkov, a fost informat de concluziile inspecţiei, însă măsurile de îndreptare s-au lăsat aşteptate. „O parte din agenţii KGB-ului de origine moldovenească şi evreiască dădeau dovadă de «pasivitate» în activitate, refuzau să ofere informaţii colaboratorilor operativi de altă etnie decât «moldovenească»”, concluzionează istoricul Pavel Moraru.

Analizând activitatea organelor KGB în RSSM, istoricul Pavel Moraru consemnează existenţa unor divergenţe între Secţia a VI-a şi Secţia a V-a ale KGB-ului de la Chişinău. Ofiţerii Secţia a VI-a susţineau că Frontul Popular din Moldova, care îşi crease celule în 33 de întreprinderi, avea „o sporită influenţă destabilizatoare asupra colectivelor de muncitori”, în timp ce ofiţerii Secţiei a V-a considerau că „factorul de destabilizare a situaţiei din colectivele de muncitori îl constituie Interfront-ul (organizaţie pro-rusească şi pro-sovietică, alcătuită din minoritari)”. Totodată, analiza perioadei relevă faptul că aparatul de informaţii şi securitate de la Chişinău a fost prins în vârtejul transformărilor generate de restructurarea sistemului sovietic iar consecinţele asupra muncii operative au fost vizibile. Istoricul Pavel Moraru va consemna, în acest sens, următoarele eşecuri profesionale ale KGB-ului din RSSM, respectiv faptul că infiltrările de agenţi în conducerea mişcărilor politice democratice erau slabe, numărul agenţilor de influenţă era insuficient, iar activitatea era în declin, informaţiile obţinute nefiind de calitate. Totodată, va scădea nivelul de secretizare şi de disciplină al cadrelor operative.

 (Va urma)

[View the story "SERIAL Cazul Republica Moldova " on Storify]