Actualitate

articolul anterior articolul urmator

Mai mult decât un conflict îngheţat: Karabahul de Munte (I)

20
7 Apr 2016 03:56:00
Dan Nicu
Autoproclamata ”Republică a Karabahului de Munte” ocupă un teritoriu de aproape 4400 de kilometri pătraţi, însă controlează peste 11.000 de kilometri pătraţi, diferenţa fiind reprezentată de raioanele azere ocupate de armata Armeniei şi cea a aşa-zisei republici. FOTO: www.rferl.org.
Autoproclamata ”Republică a Karabahului de Munte” ocupă un teritoriu de aproape 4400 de kilometri pătraţi, însă controlează peste 11.000 de kilometri pătraţi, diferenţa fiind reprezentată de raioanele azere ocupate de armata Armeniei şi cea a aşa-zisei republici. FOTO: www.rferl.org.

Conflictul din Nagorno-Karabah se deosebeşte de celelalte „puncte fierbinţi“ în stare latentă din spaţiul ex-sovietic prin câteva trăsături de bază, care trebuie luate în calcul atunci când se încearcă formularea de concluzii cu privire la evoluţia potenţială a ostilităţilor şi identificarea unei soluţii definitive şi permanente.

În primul rând, avem de a face cu o zonă izolată geografic de frontiera Federaţiei Ruse sau a populaţiei vorbitoare de rusă ca limbă maternă. În al doilea rând, lupta dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru controlul regiunii antedatează apariţia Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi marchează evoluţia acestor state chiar de la instituirea lor în formă modernă ca o consecinţă a primului război mondial.

Este important să facem un scurt excurs în istorie pentru a ne putea lămuri asupra aspectelor definitorii ale evenimentelor din perioada actuală şi ca să înţelegem motivele pentru care rivalitatea armeano-azeră nu lasă astăzi loc pentru compromisuri, iar dosarul conflictual dintre cele două naţiuni caucaziene este în afara controlului Rusiei, Turciei, sau a oricărei altei puteri regionale, chiar dacă acestea influenţează părţile.

Karabah sau Arţah[1]?

Denumirea ”Karabah” se extinde asupra unui teritoriu care, la rândul său, include trei regiuni distincte: Karabahul de Munte, Karabahul de câmpie şi o mică parte a regiunii Syunik, cea mai de sud provincie (marz) a Republicii Armenia în frontierele ei actuale. Atât zona muntoasă cât şi cea de şes a Karabahului au făcut parte din Regatul antic al Armeniei din secolul II Î.Hr. O populaţie de etnie armeană a locuit neîntrerupt pe teritoriul Karabahului de Munte.

Deşi provincia a devenit mai cunoscută sub denumirea turcică de Karabah (”Grădina neagră”) începând cu secolul al XIII-lea, fiind controlată de mongoli şi apoi de turcomanii din uniunea tribală Kara Koyunlu, armenii care populau compact zona montană a regiunii au păstrat vechea denumire de Arţah, a zecea provincie a Regatului antic al Armeniei şi centrul unor principate armene medievale, în perioadele de relativă eliberare de sub dominaţia persă, arabă sau turcică.

Principatul Arţah (1000-1261), fondarea căruia a coincis cu ultimele decenii ale Regatului Armean restaurat şi cunoscut sub numele de Armenia Bagratidă, a fost urmat de Principatul Hacen, care a existat formal până în anii 1750, cu toate că în secolele XVI-XVIII se împărţise în cinci fiefuri conduse de aşa-zişii melik (termen provenit din arabul malik – rege) şi cunoscute drept melikate. Principatul Hacen şi cele cinci melikate, toate aflându-se pe teritoriul Karabahului de Munte, erau recunoscute drept continuatoarele Regatului Armeniei şi al Armeniei Bagratide. În această formă au fost recunoscute şi de Imperiul Rus, care garantează statutul suveran al principatelor (melikatelor) Gulistan, Jraberd, Hacen, Varanda şi Dizan printr-o cartă a ţarului Pavel I, în 1799. Ceea ce nu-l împiedică pe fiul acestuia, Alexandru I, să anexeze cele cinci principate în 1813 şi să le abolească în 1822, transformându-le apoi în districte ale guberniei Elizavetpol (actualul oraş Gandja din nord-estul Azerbaidjanului).

Mai ales în secolul XVIII, principatele armene din Karabahul de Munte devin centre ale naţionalismului armean, aici creându-se planuri de restaurare a Armeniei în frontierele ei istorice, incluzând Armenia de Est şi Armenia de Vest (actualmente pe teritoriul Turciei dar lipsită de populaţie armeană în urma genocidului pus în practică de administraţia otomană în 1915). Aristocraţia militară armeană din Karabah se integrează în sistemul nobilimii Imperiului Rus.

Cu un puternic sentiment al identităţii armene generat în virtutea perpetuării unor forme de stat independente sau semi-independente armene pe tot parcursul Evului Mediu şi perioadei moderne, regiunea Karabah şi îndeosebi partea ei montană a reprezentat un focar al ideii naţionale armene şi în secolul XX.

Revendicările Azerbaidjanului – de la Hanatul Karabah la proclamarea independenţei

Regiunea Karabah nu a fost, însă, populată doar de armeni. În zona ei de şes a existat şi o populaţie turcică pe care, ulterior, administraţia rusă a numit-o ”tătari” şi care, în 1750 a creat un Hanat al Karabahului sub suzeranitatea Persiei. Iniţial, teritoriul acestuia includea doar Karabahul de câmpie, care era deja o provincie a Persiei Safavide de câteva secole,  însă obţinerea recunoaşterii suzeranităţii hanatului asupra aşa-zisei Hamza (”cinci” în arabă, teritoriul celor 5 principate armene din Karabahul de Munte) extinde autoritatea acestuia şi asupra teritoriilor cu populaţie compactă armeană. Intrarea întregii zone în componenţa Imperiului Rus ca urmare a înfrângerii militare a Persiei în războiul terminat în 1813 schimbă treptat statutul populaţiei turcice (azere), aceasta pierzându-şi poziţiile dominante. Pe măsura integrării elitei armene în relaţiile sociale din cadrul Imperiului Rus, armenilor începe să li se dea prioritate în faţa azerilor, aceştia din urmă fiind consideraţi nesiguri de administraţia rusă din cauza apropierii lor etnolingvistice şi culturale de Imperiul Otoman.

În 1918, atât Armenia cât şi Azerbaidjanul îşi proclamă independenţa. În 1918-1920, cele două ţări poartă un război pentru controlul asupra regiunii Karabah, care se termină atunci când ambele sunt cucerite de Armata Roşie şi transformate în republici sovietice, apoi unite într-o singură republică sovietică transcaucaziană pentru scurt timp. Este interesant că motivul invocat de URSS pentru a ataca şi ocupa Armenia a fost avansarea trupelor armene în Karabah, ceea ce demonstrează că susţinerea URSS/Rusiei pentru Armenia este una oportunistă, iar dacă necesităţile i-ar cere-o, Rusia ar susţine din nou Azerbaidjanul împotriva Armeniei. La acea oră (noiembrie 1920), Azerbaidjanul era deja de peste jumătate de an ”transformat” în republică sovietică, iar teritoriul său a fost folosit drept bază pentru sovietizarea Armeniei. 

Lupta pentru controlul Karabahului este definitorie şi indispensabilă pentru ideea naţională în ambele state, Azerbaidjan şi Armenia. Problema există de un secol, iar ultimele evoluţii din zonă nu sunt decât continuarea unui război permanent între cele două popoare, început în 1918.

Autorităţile sovietice au folosit, la rândul lor, realitatea conflictului teritorial dintre cele două ţări şi, după ce le-au sovietizat, au inclus Karabahul (în care armenii reprezentau majoritatea etnică) în cadrul Azerbaidjanului, cu statut de provincie autonomă. Era, de fapt, o metodă de a ţine sub control, pe viitor, atât Armenia cât şi Azerbaidjanul, şantajându-i şi pe unii, şi pe ceilalţi.

O metodă care a avut succes atâta timp cât URSS s-a menţinut pe linia de plutire. O dată cu implementarea politicilor de transparenţă şi democratizare, s-au reluat vechile discursuri şi revendicări ale armenilor localnici şi ai celor din Armenia propriu-zisă.

Cererea regiunii autonome Nagorno-Karabah (din rusă, ”Nagorno” înseamnă ”De munte”) din cadrul RSS Azerbaidjan, de a deveni parte a Armeniei, şi ea o republică sovietică, a prins Moscova pe nepregătite, aceasta alegând să urmărească situaţia de la distanţă însă lăsând ulterior situaţia să degenereze şi pentru a da o lecţie reprezentanţilor altor popoare din URSS cu privire la consecinţele negative ale revendicărilor teritoriale generatoare de conflicte interetnice, după cum arată Oleg Serebrian în lucrarea sa ”Geopolitica spaţiului pontic”. 

Izbucnirea conflictului între cele două republici (”surori”, după cum afirma propaganda sovietică) în 1987-1988 a pus la grea încercare politica sovietică a naţionalităţilor, şi a demonstrat că aceasta nu produce beneficii pentru diferitele grupuri etnice din fosta Uniune.

Chiar şi după 1994, an care încheia conflictul militar vechi de 6 ani între autoproclamata ”Republică a Karabahului de Munte”, susţinută de Armenia care participa ”neoficial” la lupte, şi Azerbaidjan, Federaţia Rusă a jucat la două capete încercând să contribuie la rezolvarea paşnică a chestiunii Karabahului prin statutul de ”garant” în cadrul Grupului de la Minsk pentru problema Karabahului, din cadrul OSCE. Dar, în acelaşi timp, vânzând arme atât Armeniei, cât şi Azerbaidjanului.

Depărtarea geografică de frontiera rusă şi de spaţiul etnocultural slav limitează posibilităţile de acţiune ale Rusiei, iar conflictul pentru Karabah nu este unul creat de ea (spre deosebire de cel transnistrean, de exemplu) ci unul de care autorităţile sovietice au profitat, iar actuala Rusie încearcă să profite şi ea pentru a menţine atât Armenia, cât şi Azerbaidjanul în sfera ei de influenţă. Cu Armenia a reuşit deja, deoarece aceasta face parte din Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OSTC-ODKB), blocul militar înfiinţat în cadrul CSI, dar este şi membră a Uniunii Vamale. În privinţa Azerbaidjanului, posibilităţile acestuia sunt mult limitate de inexistenţa unei frontiere comune cu Turcia altfel decât pentru câţiva kilometri în exclava Nahicevan, despărţită de Azerbaidjan prin teritoriul Republicii Armenia. De asemenea, regimul la putere în Baku, în persoana preşedintelui Ilham Aliev (fiul fostului prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Azerbaidjan, ulterior preşedinte a Azerbaidjanului independent, Heydar Aliev) este unul profund nedemocratic, dictatorial, iar economia Azerbaidjanului este în mare parte dependentă de exporturile de petrol. Situaţia este, într-un fel, similară cu cea din Rusia. De aceea, o schimbare majoră de orientare geopolitică ar necesita întâi consolidarea forţelor de opoziţie din Azerbaidjan şi câştigarea alegerilor, ceea ce acum pare puţin probabil din cauza slăbirii opoziţiei azere în lupta cu regimul dictatorial.

Cât despre războiul propriu-zis, trebuie să ţinem minte că luptele din anii 1988-1994 au însemnat pierderea a peste 30.000 de vieţi omeneşti. Periodic, din 1994 până astăzi au mai avut loc incidente soldate cu morţi şi răniţi, mai ales după ce, la mijlocul anilor 2000, preşedintele Azerbaidjanului a început să declare sus şi tare că scopul ţării sale este de a recupera teritoriile pierdute, inclusiv prin folosirea opţiunii militare. Din 2008 până acum s-au înregistrat o serie de incidente armate pe linia frontului, care cresc în intensitate de la an la an. E o altă trăsătură a acestui conflict care-l deosebeşte de cel al altor conflicte îngheţate din fosta URSS, apropiindu-l mai curând de situaţia din Israel şi Palestina, cu conflictul israeliano-arab de acolo, pe fond etnic, cultural, lingvistic.

Escaladarea de acum câteva zile a situaţiei şi reluarea acţiunilor militare de amploare după 21 de ani de relativă acalmie (în comparaţie cu ce s-a întâmplat până la aceşti 21 de ani) este, în primul rând, axată pe dorinţa unui lider autoritar care-şi vede ameninţată puterea de căderea preţului mondial la petrol, să marcheze puncte în faţa propriului popor.

Asta deoarece chiar şi Ilham Aliev înţelege, probabil, că un teritoriu în care locuieşte în mod compact o populaţie străină şi ostilizată pe parcursul secolului XX nu va putea fi integrat niciodată ”în trupul patriei”.

Atunci, rămâne doar soluţia unui schimb de teritorii între Armenia şi Azerbaidjan. Cu suportul comunităţii internaţionale, bineînţeles.

Însă chiar şi această soluţie este foarte greu de pus în practică, din motive la care voi reveni în următoarele texte.



[1] Folosesc ortografia limbii române pentru termenii geografici utilizaţi în acest text, întrucât ar uşura citirea acestora. Cu toate acestea, denumirea regională ”Karabah”, cu accentul pe ultimul ”a”, poate fi ortografiată Qarabağ (în azeră), Gharabagh (în armeană cu grafie latină) sau Karabakh (în engleză)

 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

20 Comentarii

Saas Abi
7.04.2016, 12:30:27

totusi ar fi bine sa citeasca si dl.Unteanu articolul

+4 (6 voturi)
Michiu Stefan
7.04.2016, 14:17:16

Este evidenta concluzia ca Artsah-folosesc denumirea armeana-a fost parte a Armeniei istorice, este locuit dintotdeauna de armeni ,este in imediata apropiere a Armeniei actuale-20% din Armenia istorica si dupa orice criterii rationale, este drept sa revina Armeniei..Doar absurditatea lui "politically correctness" face ca tarile europene sa nu sustina direct si clar revenirea acestui teritoriu la Armenia;in cazul Rusiei putiniste,e vorba de obisnuitul "joc dublu al Kremlinului" desi eu cred ca avand baza militara in Armenia, fiind detestata de Georgia supusa agresiunii-alt aliat in zona Caucazului Mic nu poate sa aiba.Nu vad ce schimb de teritorii poate avea loc-si asa mica Armenie e o fractiune a Armeniei istorice; doar retrocedarea teritoriilor ocupate de armeni-din ratiuni militare-si care nu faceau parte din regiunea respectiva, in schimbul recunoasterii alipirii la Armenia.Lumea civilizata ar trebui sa inteleaga, poporul armean, primul in lumea moderna care a suferit primul genocid, a carei Patrie e ocupata de tara responsabila de acel genocid,-deci, poporul armean merita macar aceasta minima recompensa-Karabah-ul de Munte!In cazul Israelului s-a putut, in cazul bietei Armenii-nu!

+9 (11 voturi)
IonIon Codreanu
7.04.2016, 16:25:46

Corect, comentariu!. Din nefericire, politica nu ascută de rațiune...

+2 (2 voturi)
George Nick
7.04.2016, 20:36:25

Argumentul etnic este periculos si inoportun. Daca ar fi acceptat astazi lumea s-ar intoarce la razboi din Tirol si pana in Tara Bascilor. "Criteriile rationale" dupa care Karabakh ar trebui sa fie armean sunt discutabile, si daca le acceptati pe cele ale armenilor ar trebui sa acceptati si dreptul Ungariei asupra Ardealului de Nord. Armenia a castigat razboiul cu ajutorul Federatiei Ruse si controleaza de facto acest teritoriu la fel ca si in Transnistria sau Abkhazia. Pe langa zona Nagorno Karabakh Armenia ocupa abuziv inca 10% din teritoriul Azerbaijanului "in scop defensiv". Nu m-as hazarda sa categorisesc regimul politic din Azerbaijan ca dictatura, in contextual regimurilor politice din Rusia si Armenia. Sunt toate din acelasi aluat, ca si in majoritatea statelor ex sovietice. In conflictul de acolo e bine sa inghitim varianta armeana cu un graunte de sare...Pentru informative cautati masacrulk din Kojali

-1 (3 voturi)
dorin valeriu domuta
7.04.2016, 18:09:14

E foarte greu de impacat doua popoare in vrejba de secole. Armenii, cu o istorie mareata dar care azi stapanesc doar un rest al fostului lor regat si azerii, turci pana la urma, musulmani, protejati in timpul stapanirii turcesti, cea care a exterminat comunitati armene. URSS a calmat conflictul care a reizbucnit in 1988. De ce nu ziceti nimic de expulzarea violenta a zecilor de mii de armeni care traiau - pana in 1990- la Baku ?

+3 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (20)

Modifică Setările