Uniţi în durere

Fără patetism, probabil că singurul mare gest politic al preşedinţiei lui Nicolae Timofti a fost decizia de a declara ziua de 13 august drept zi de doliu naţional în Republica Moldova.

Decizia sa este nu numai o recunoaştere a faptului că Regele Mihai I a fost, pentru trei ani (1941-1944), suveranul unei Românii din care făcea parte şi Basarabia. Ci mai ales a relaţiei speciale pe care Casa Regală a României a avut-o cu Basarabia, după revenirea ei la Ţara-Mamă.

Chiar dacă nu e decât un gest simbolic, fără consecinţe practice imediate, decizia preşedintelui de la Chişinău e din cu totul altă categorie decât defunctele „poduri de flori”. Deoarece acestea din urmă au instituit, de fapt, o cultură a diferenţei între cele două maluri ale Prutului şi au acreditat pe plan naţional nişte „vameşi”: profesionişti ai patriotismului şi ai unionismului. Consecinţa activităţii lor, după 25 de ani de la declararea independenţei Republicii Moldova, este deplina separare politică de azi.

Hotărârea de declarare a doliului naţional, pe 13 august, ca o reverenţă postumă faţă de cea care ar fi putut fi regina României Mari (dacă zarurile istoriei ar fi căzut altfel), este o decizie care promovează o cultură a integrării. Fie şi în durere, fie şi pentru o zi, suntem uniţi.

Fireşte, nu-mi fac iluzii că decizia preşedintelui Timofti îi va atinge pe votanţii lui Dodon, Usatâi şi ceilalţi. Mă îndoiesc că au auzit de Casa Regală a României, altfel decât sub forma caricaturilor propagandei sovietice de odinioară (foarte activă şi azi, în paranteză fie spus).

Însă nu lor li se adresează gestul de reverenţă al conducerii de la Chişinău. Ci românilor de bună-credinţă şi, mai ales, tinerilor. Căci ei au şansa de a recupera memoria istorică a Basarabiei, pervertită şi interzisă atâta amar de ani.

Chiar şi împrejurarea că în România chestiunea monarhică rămâne deschisă, fără a periclita în vreun fel cadrul constituţional, este o lecţie pe viu. Ea le spune basarabenilor că România nu este împietrită în „aroganţă”, ci este o ţară cu adevărat democratică, deschisă, în care chestiuni delicate se rezolvă fără vărsare de sânge, fără violenţă politică şi fără fracturi sociale dramatice. Anii ’90, cu cortegiul lor de ameninţări şi tulburări, s-au încheiat, din fericire. Sistemul democratic românesc, imperfect ca orice sistem democratic, are totuşi resurse importante pentru a gestiona orice criză. În România există o anumită înţelepciune, care permite menţinerea unor echilibre.

Este un îndemn la reflecţie pe tema ameninţărilor pe care le proferează unii sau alţii, numai ca să îi împiedice pe basarabeni să ia vreo decizie cu privire la viitorul lor. Mai exact, nu orice decizie, ci decizia corectă.