7 aprilie - revoluţia trădată

Cea de-a patra aniversare a revoltei anticomuniste din 6-7 aprilie 2009 surprinde Republica Moldova într-o situaţie foarte proastă: Guvernul Filat a fost demis după o moţiune de cenzură iniţiată de comunişti, iar nişte eventuale alegeri anticipate le pot asigura acestora revanşa şi revenirea la putere.

Responsabili de acest eşec sunt politicienii din Alianţă, care s-au şantajat, spionat, urât şi dispreţuit cu o energie demolatoare ce face aproape imposibilă continuarea parcursului european declarat cu atâta emfază.

Dar despre mizeria şi ticăloşia clasei politice s-a scris destul în aceste săptămâni, aşa că îi vom lăsa în pace pe aleşii noştri să-şi împartă în tihnă funcţii şi zone de influenţă, până când – vorba lui Marian Lupu, cel pe care „răzmeriţa“ din aprilie 2009 îl găsea în postura de nr. 2 în ierarhia comunistă – se va închega o nouă majoritate parlamentară, şi să ne referim la victimele acelor represiuni de o cruzime nemaivăzută în Moldova încă din epoca stalinistă.

Ei sunt marii învinşi ai acelor evenimente, întrucât puterea democratică instalată pe suferinţa şi sacrificiul lor a promis solemn că va face dreptate şi nu s-a ţinut de cuvânt, vinovaţii de teroarea declanşată împotriva protestatarilor şi a unor tineri neimplicaţi în revolte, dar suspectaţi că ar fi putut participa la ele, au rămas nepedepsiţi. Unii torţionari (poliţişti, procurori, judecători) au fost exoneraţi de orice culpă, alţii au fost recuperaţi şi reciclaţi de noile autorităţi, metamorfozându-se peste noapte în slujbaşi ai statului de drept.  

Dorinţa noii puteri de a se „aranja“ cu sistemul pe care l-a moştenit de la comunişti s-a manifestat în mai multe feluri. A se (re)vedea jalnica prestaţie a comisiei parlamentare de investigare a evenimentelor din aprilie 2009, condusă de un fost activist civic; conduita iresponsabilă a Justiţiei, Procuraturii şi a Ministerului de Interne, care au nesocotit legea şi etica profesională, protejându-şi angajaţii bănuiţi de crime, dintr-o proastă înţelegere a noţiunii de demnitate şi solidaritate profesională; duplicitatea şefilor de partide, care au continuat să invoce revolta din 7 aprilie 2009 ca sursă de autolegitimare politică, dar în fapt au încurajat inactivitatea organelor de drept. Astfel, celebrul procuror Zubco a fost ţinut cu obstinaţie în funcţie, deşi omul nu a rezolvat niciunul din dosarele „grele“ ale evenimentelor din 7 aprilie, şi doar tăinuirea crimei din Pădurea Domnească l-a pus pe liber.

Au scăpat cu faţa curată Gheorghe Papuc, Vladimir Botnari, Valentin Zubic, Iacob Gumeniţa şi alţi foşti şefi de la Interne implicaţi în reprimarea protestatarilor. Despre vina copleşitoare a ex-preşedintelui Voronin nimeni nu mai vorbeşte. A fost uitată de anchetatori şi Zinaida Greceanâi – premier în acea perioadă –, care s-a vrut distribuită în rolul lui Pinochet, atunci când a ameninţat părinţii să-şi ţină copiii acasă, în caz contrar poliţia are ordin să tragă în ei cu mitraliera.

Cine a plătit, penal şi administrativ, pentru închiderea frontierei cu România, pentru expulzarea unor diplomaţi şi alungarea ziariştilor de la Bucureşti? Distrugerea probelor privind diversiunile instrumentate de „organe“ în toiul violenţelor din 7 aprilie, delict de care se face bănuit fostul director SIS Artur Reşetnicov, nu a deranjat niciun procuror, ceea ce înseamnă că „solidaritatea“ într-o instituţie ca SIS, aflată, zice-se, în serviciul ţării, este înţeleasă mai degrabă în stilul loialităţii împărtăşite de clanurile mafiote.

Putem să ne întrebăm: chiar nu există niciun „patriot“ (termen în vogă la noi) în rândurile SIS, care să dea la iveală adevărul despre acţiunile ilegale ale instituţiei, acţiuni ce au periclitat siguranţa naţională şi integritatea cetăţenilor?

Şi de parcă toate aceste amânări şi laşităţi ale autorităţilor statului faţă de victimele din 7 aprilie nu ar fi fost de ajuns, în mod ciudat se restrâng şi subvenţiile acordate unor ONG-uri angajate în apărarea drepturilor omului. Un demers aproape disperat al Centrului Memoria, condus de doamna Ludmila Popovici, şi adresat în ianuarie a.c. instituţiilor internaţionale care finanţează asemenea proiecte în Republica Moldova, în speţă Reprezentanţei de la Chişinău a Comisiei Europene, semnala dezinteresul acestor structuri pentru activitatea de susţinere şi reabilitare a victimelor torturii.

Sponsorii externi au continuat să verse bani pentru reformarea unei justiţii moldoveneşti vicioase şi corupte (noile BMW-uri şi sediile luxoase ale magistraţilor de unde credeţi că provin?), dar neglijează sprijinirea ONG-urilor care îşi pot demonstra eficienţa nu doar prin acte contabile nefalsificate, ci şi prin oameni salvaţi din infernul mecanismului de represiune autohton. Dar probabil e mai simplu aşa pentru unii funcţionari străini: mai puţină bătaie de cap, mai puţine rapoarte şi justificări de întocmit…

Pe 7 aprilie tinerii basarabeni au riscat cu viaţa, unii chiar şi-au pierdut-o: Valeriu Boboc, Eugen Ţapu, Ion Ţâbuleac… (şi sunt doar trei nume care se cunosc), au înfruntat în stradă dictatura lui Voronin, şi-au zdruncinat sănătatea în penitenciare şi în comisariatele de poliţie. Or, politicienii care au ajuns în vârful piramidei în urma suferinţelor tinerilor basarabeni, trecuţi prin „coridoarele morţii“, au batjocorit libertatea renăscută după opt ani de dominaţie comunistă. Au trădat-o nu doar prin indiferenţa faţă de victime, cât mai ales prin lăcomia lor nesăţioasă de avere şi putere, prin actul lor de guvernare iresponsabil. S-a confirmat vechea zicală: unii fac revoluţia, alţii profită de ea.

Şi mai grav este că idealurile protestatarilor de-acum patru ani nu au fost însuşite, nu au fost interiorizate de societatea moldoveană, astfel încât din cauza netrebniciei actualilor guvernanţi avem toate şansele să recădem în braţele unui regim autoritar, de obedienţă rusească. Tot ce le putem cere politicienilor din AIE e să încerce măcar în ceasul al 12-lea să dea dovadă de o minimă raţiune şi stăpânire de sine, pentru a nu face complet inutile sacrificiile tinerilor din aprilie 2009.