Aeroportul – ultimul bal

Guvernul Leancă a demarat sub auspicii favorabile, la capătul unui „război fratricid“ ce părea să nu lase piatră pe piatră din fosta Alianţă pentru Integrare Europeană, însă ultimele două scandaluri, cu ecouri în exterior – privatizarea BEM şi concesionarea Aeroportului Internaţional Chişinău –, au creat noului cabinet nişte probleme de imagine mai greu de gestionat.

Auzi în legătură cu Aeroportul tot felul de păreri: de la judecăţi competente şi aplicate, care iau la bani mărunţi clauzele contractului publicat de Guvern acum câteva zile, până la aprecieri mai „populare“, ca să nu zic vulgare, exprimând mai degrabă o stare de spirit decât un raţionament bazat pe probe şi concluzii logice. Nu lipsesc nici declaraţiile pacifiste, constructive, care fac apel la consens politic, la un „Snagov“ basarabean în numele integrării europene.

O veche cunoştinţă a mea, Dumitru, inginer electronist rămas în Moldova din patriotism, care e la curent cu toate lucrurile strecurate în presă şi cu cele pe care se cuvine să le descifrezi din declaraţiile oficiale (pentru că acestea escamotează, nu explicitează realitatea), îmi spunea mai deunăzi: „Ruşii ne-au retezat din nou zborul. Au pus stăpânire pe principala poartă aeriană a Moldovei, prin nişte KGB-şti deghizaţi în oameni de afaceri!“ Şi tot el, urmând firul demonstraţiei sale pătimaşe: „Investiţiile sunt un fâs: 244 de milioane de euro în 49 de ani. Vom mai fi noi, va mai fi Republica Moldova până atunci?... Din două una: ori s-au luat nişte comisioane monstruos de grase, care au mulţumit grupurile de influenţă care conduc Moldova, ori este o înţelegere mai subtilă cu ruşii, cărora li se oferă o compensaţie, o pârghie de control în schimbul iluziei noastre că ne-am alătura lumii civilizate, Uniunii Europene. Ceva în genul: adio, dar rămân cu tine!“ L-am privit neîncrezător. Dumitru părea animat de o convingere nestrămutată: „aşa crede multă lume cu capul pe umeri în Moldova!“.

În aceeaşi zi în care electronistul Dumitru îmi explica, febril, cum stă treaba cu Aeroportul Chişinău, s-a difuzat ştirea să magistraţii de la Curtea Constituţională au refuzat să mai urmărească legalitatea contractului încheiat de Guvern cu firma rusă Avia Invest/UK Komaks. O decizie inopinată, care pe lângă faptul că pune punct unei intrigi în plină desfăşurare, deschide noi pârtii pentru speculaţii: de ce oare Înalta Curte iniţial a suspendat hotărârea Guvernului din 30 mai 2013 cu privire la concesionarea Aeroportului către firmă rusă, apoi a renunţat să se pronunţe? Altă dată, Curtea Constituţională se arăta foarte preocupată de interesul public şi chiar se lăsa cuprinsă, aşa, de o fervoare misionară, aproape franciscană, îngrijorându-se de morala conducătorilor ţării şi invocând, pentru a-şi susţine verdictele, tot felul de „bănuieli care planează“... Eschiva CC e cu atât mai ciudată cu cât opinia publică e cutremurată şi acum de zvonuri alarmiste despre „trădare“ şi „periclitarea siguranţei naţionale“. Şi sunt doar două dintre sintagmele teribile vehiculate în presă.

Dincolo de pasiuni şi interpretări, de umori şi partizanate, constaţi că statul a cedat un obiect de importanţă strategică unei companii dubioase din Rusia, iar guvernul şi majoritatea parlamentară au aprobat afacerea, manifestând o remarcabilă solidaritate. Este curios cum niciun deputat din cele două formaţiuni – PD şi PLDM – nu a făcut opinie separată, nu a exprimat vreo îndoială. Probabil că în interiorul partidelor informarea, dezbaterea pe aceste subiecte au fost exhaustive, au atins unanimitatea. Mai prost stau guvernanţii la capitolul comunicare: nu au specialişti, nu au experţi în psihologia maselor care să transmită aceeaşi încredere, aceeaşi stare de catharsis opiniei publice şi mass-media...

„Ştii cine a ieşit prost din tevatura asta?, mă întreabă Dumitru. Liberalii reformatori. După ce au votat guvernul cu bună credinţă, de dragul integrării europene, pentru a nu se ajunge la alegeri anticipate, acum au picat de fraieri. Partenerii nu i-au băgat în seamă. Concesionarea s-a făcut sub un văl gros de ceaţă, fără să li se ceară părerea. Şi chiar dacă nu vor obţine nimic prin tribunale, după ce Curtea Constituţională le-a întors spatele, Hadârcă şi ai lui nu au altă soluţie decât să meargă până la capăt. Să afle ei şi să ne spună şi nouă adevărul despre cedarea Aeroportului.“

Nu-mi plac teoriile conspiraţiei, deşi nu sunt imun la ele. Chiar şi în cele mai fericite locuri de pe glob, chiar şi în cea mai „transparentă“ dintre lumile posibile nu vei şti niciodată dacă nu a mai rămas ceva ascuns. Şi te vei gândi că până şi această vitrină luminoasă şi zâmbitoare e făcută să te înşele, să-ţi adoarmă vigilenţa. Cum să păzeşti mai bine un secret decât expunându-l în văzul tuturor, dând senzaţia că e un lucru tangibil, accesibil, plicticos de banal?

Dar poate că răspunsul la întrebarea „de ce în acest mod, de ce cu ruşii?“ e infinit mai simplu şi nu e nevoie să te pierzi în labirinturi chinezeşti, i-am spus scepticului meu amic. Poate că cei aflaţi la guvernare, acum, înainte de Vilnius, încearcă să dea ultimele „lovituri“, să ia ce-a mai rămas valoros pe piaţă. Ion Sturza, de pildă, „lasă să se înţeleagă“ (nu ştiu de ce e citat mereu în aceşti termeni) că în spatele afacerii „Aeroportul“ s-ar afla un grangure cu bani din Moldova, care pentru a nu fi acuzat că spoliază ţara recurge la interpuşi (că n-au să se ducă inspectorii financiari de la Bruxelles să cerceteze la Habarovsk, CNA-ul moldovenesc nici atât!). O fi, probabil, preţul cerut de oligarhia locală pentru mersul nostru ireversibil spre Europa... Ultimul bal, ultimul „tun“. Doar trebuie să aibă şi ei un os de ros, nu numai pensionarii.

Dacă un om cu influenţa şi informaţiile lui Ion Sturza nu ne spune mai multe, de ce s-ar grăbi altcineva să dezlege misterul?