ANALIZĂ Ucrainizarea securităţii europene: De ce Rusia acţionează acum?

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Statele Unite Rusia Ucraina FOTO Shutterstock
Statele Unite Rusia Ucraina FOTO Shutterstock

Ca urmare a presiunii exercitate de Moscova, securitatea europeană este într-o criză existenţială profundă, deoarece pilonii săi se clatină, iar cei aflaţi în afara NATO sunt descoperiţi şi vulnerabili.

Starea tensionată de la frontiera ruso-ucraineană ţine în suspans şi, totodată, în alertă maximă tot spaţiul (pan-)transatlantic, de la Kiev până la Bruxelles şi Washington. Sub semnul întrebării este supravieţuirea arhitecturii actuale a securităţii europene sub presiunea unor eventuale ciocniri militare dintre Rusia (agresorul) şi Ucraina (victima). Partea rusă percepe situaţia din Ucraina ca pe un element indivizibil al ecuaţiei de securitate regională din care face parte activitatea Alianţei Nord-Atlantice (NATO) în toată Europa Centrală şi de Est. În schimbul neînceperii unei agresiuni, Rusia ar vrea ca braţul militar al Occidentului să nu se mai extindă spre Est.

Începând cu iniţiativa acordului de securitate europeană din 2009 (fără a da roade), Rusia pedalează neîncetat conceptul de „securitate indivizibilă”. Potrivit acestuia, NATO şi Rusia, în mod egal, nu trebuie să-şi sporească securitatea din contul celeilalte părţi (MID.ru, Ianuarie 2022). Acelaşi principiu transpare, de asemenea, din propunerile privind “garanţiile de securitate”, înaintate SUA şi NATO, la finele lui 2021 (Vedomosti, Decembrie 2021). Cel mai grav defect al acestor propuneri rezidă în faptul că sunt omise interesele statelor care nu aparţin la niciun bloc militar şi care îşi doresc în mod transparent şi pe cale constituţională să părăsească zona gris (Ucraina şi Georgia). Poziţia rusească faţă de dreptul acestor state de a-şi asigura propria securitate este exclusivistă şi ancorată într-o gândire centrată pe supremaţie şi revanşism geopolitic. Această abordare este în contradicţie cu principiul de suveranitate, exprimat de voinţa populară în constituţiile naţionale şi proclamat de Carta ONU din 1945 (Art. 2).

Partea rusă pune în prim plan realizarea propriei securităţi naţionale, în baza unei evaluări eronate asupra riscurilor exogene. O analiză elementară a situaţiei din sfera militară arată că ameninţările proiectate de Moscova sunt complet nefondate. Cu sau fără „garanţiile de securitate”, cerute de Moscova, nimeni nu ar intenţiona să atace o ţară cu cel mai mare arsenal nuclear şi potenţial militar din Europa (Vezi Tabelul de mai jos). Scopul primordial al Moscovei este mai degrabă de ordin strategic şi anume cel de a-şi restabili şi consolida sfera de influenţă în vecinătatea imediată. Materializarea acestui scenariu ar implica costuri enorme pentru Ucraina şi Georgia, ale căror suveranitate ar urma să fie ştirbită, într-un mod neocolonial fiindu-le interzis dreptul de aderare la NATO. Deşi demersul Rusiei este inadmisibil, NATO, UE şi statele membre cu pondere majoră (SUA, Franţa, Germania) realizează că ignorarea „ofertei” ruseşti poate avea consecinţe de ordin militar pentru Ucraina şi securitatea europeană. Din acest motiv, diplomaţia americană, germană şi franceză încearcă să angajeze Rusia într-un dialog activ, chiar dacă, fără rezultate palpabile. În paralel, SUA şi UE elaborează (Reuters, Ianuarie 2022), împreună şi separat, sancţiuni individuale (cercul oligarhic al lui Vladimir Putin), financiare (eliminarea din sistemul SWIFT şi reducerea la maxim a posibilităţii de împrumut pe pieţele internaţionale), tehnologice (limitarea accesului la tehnologiile americane) şi în sectorul energetic (sistarea gazoductului Nord Stream 2).

“Fereastra de oportunitate” a Rusiei

Momentul pe care Rusia l-a ales pentru tentativa sa de redefinire a sferelor de influenţă nu este deloc întâmplător. Mobilizarea forţelor militare la frontiera cu Ucraina putea avea loc oricând, dar există câteva explicaţii, a căror examinare elucidează motivaţia a o face anume acum.

În primul rând, prezenţa Rusiei în conflictul militar activ din Luhansk şi Donbas permite desfăşurarea oricăror manevre necesare pentru a provoca un conflict frontal cu Ucraina şi respectiv susţinătorii săi occidentali. Pretextul principal pentru a declanşa un asemenea conflict este protejarea cetăţenilor ruşi, care în 2021 numărau circa 530 mii de persoane (în regiunile separatiste din Luhansk şi Donbas).

În al doilea rând, criza energetică de pe piaţa europeană (preţuri la gaz care vor fluctua cel puţin până în luna aprilie între 1.000 şi 2.000 EUR pentru o mie de m3) şi poziţia dominantă absolută a Rusiei în domeniul livrărilor de gaze naturale îi conferă o pârghie strategică importantă pentru a riposta şi anihila eventualele sancţiuni aplicate de către Occident. Începerea unei operaţiuni militare pe timp de iarnă, când securitatea energetică a UE depinde în proporţie ridicată de livrările de gaze naturale ruseşti, constituie un scenariu favorabil Rusiei.

Un al treilea aspect pe care Moscova îl ia în considerare este situaţia pandemică severă (provocată de varianta Omicron), dar şi scumpirea surselor energetice, care înrăutăţesc percepţia publicului faţă de guvernele naţionale şi incită spiritul protestatar din societate. În lumina nemulţumirii publice ridicate, majoritatea statelor UE şi-ar putea spori apetitul pentru negocierea unui compromis cu Rusia în vederea opririi unei deflagraţii militare în Ucraina, decât pentru a se angaja în contracararea agresiunii ruseşti.  

Şi cea de-a patra dimensiune de semnificaţie majoră în calculele ruşilor ar fi contextul politic şi geopolitic transatlantic. Un conflict militar în Ucraina (de orice proporţie) ar putea avea impact asupra alegerilor în legislativul SUA (noiembrie 2022), soldate cu ascensiunea Partidului Republican în Congres, chiar dacă preşedintele Joe Biden va aplica sancţiuni dure împotriva Rusiei. Ceva mai devreme, alegeri prezidenţiale vor avea loc în Franţa (Aprilie 2022), în contextul cărora o eventuală agresiune militară rusă l-ar putea obliga pe preşedintele Emmanuel Macron să adopte moderaţie pentru a-şi menţine oponenţii politici, Marine Le Pen şi Eric Zemmour, în subsolul preferinţelor politice (IPN, Decembrie 2022). În acest sens, nu poate deloc fi exclus faptul că, pe lângă celelalte aspecte, Rusia vede o oportunitate tactică de a influenţa rezultatele alegerilor franceze şi americane, care să propulseze forţe naţionaliste.

Circumstanţele descrise mai sus creează o “fereastră de oportunitate” unică pe care Rusia vrea să o valorifice pentru a slăbi potenţialul de reformare şi respectiv democratizare a vecinătăţii sale vestice. Or, Moscova înţelege că aderarea la NATO va consolida integrarea în UE. Sincronizarea acestor procese pot reduce dependenţa de Rusia, afectând în mod iremediabil capacitatea acesteia de a exercita influenţă în extremitatea vestică a spaţiului post-Sovietic.

Trei fronturi de luptă – Est, Nord şi Vest

Intervenţia militară a Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (ODKB) pentru stabilizarea situaţiei din Kazahstan în urma protestelor anti-guvernamentale (ODKB, Ianuarie 2022) a testat eficienţa aplicării Art. 4 cu privire la apărarea colectivă. Acest lucru înseamnă că statele ODKB ar putea fi atrase nolens volens în acţiuni militare de partea Rusiei împotriva Ucrainei, dacă escaladarea conflictului militar va aduce atingere teritoriului rusesc. Deci, este foarte probabil ca cel puţin Belarusul să se solidarizeze cu Rusia. În acest caz, se întrezăresc scenarii negative privind deschiderea unor noi fronturi de luptă împotriva Ucrainei, inclusiv din partea nordică. Recent Belarusul a găzduit exerciţii militare comune cu partea rusă (Guardian, Ianuarie 2022), iar instrumentalizarea crizei migranţilor (IPN, Decembrie, 2021) şi coborârea forţată a avionului Ryanair în decursul lui 2021 demonstrează că Aleksandr Lukashenko este capabil de orice.

De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea nici potenţialul militar rusesc din regiunea transnistreană. Deşi este minor (1,500 de soldaţi ai Grupului Operativ de Trupe Ruse al Rusiei), acesta poate produce provocări pe direcţia vestică. Ca şi în cazul unei eventuale implicări a Belarusului, manifestarea vreunui risc plauzibil din partea regiunii transnistrene, va obliga Ucraina să-şi disperseze forţele pe trei direcţii – est, nord şi vest. Chiar şi o slăbire nesemnificativă a concentraţiei de pe frontierele estice poate oferi avantaje de manevră pentru trupele ruseşti dislocate la frontiera cu Ucraina.

Specificul “unităţii occidentale” vizavi de Ucraina

În timp ce Rusia reflectează asupra următorilor paşi, Occidentul colectiv acţionează la nivel de discurs politico-diplomatic în solidaritate cu Ucraina, ale cărei îngrijorări vizavi de Rusia sunt împărtăşite pe deplin în UE, NATO şi în majoritatea ţărilor OSCE. Chiar dacă Ucraina nu este membru NATO, frontierele estice şi nordice ale Ucrainei sunt în centrul atenţiei occidentale, fiind tratate ca pe o parte integră a securităţii europene.

Unitatea transatlantică cu privire la susţinerea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii statului ucraineană este indubitabilă, dar această nu se traduce întocmai în acţiuni concertate dedicate înarmării Ucrainei împotriva ameninţării militare ruseşti. Ţări precum Germania şi Franţa pledează pentru dialog cu Moscova, în paralel, convenind asupra unor sancţiuni extraordinare, care vor depăşi scara sancţiunilor economice din 2014. Spre deosebire de SUAEstonia, Letonia, LituaniaRepublica CehăPolonia, care deja au transmis sau planifică să ofere asistenţă militară Ucrainei, alte state NATO (Franţa, Spania, Danemarca) s-au focusat pe dislocarea de forţe şi echipament militar (terestru şi naval) către statele din proximitatea Ucrainei (Romania, Bulgaria). Deşi nu participă la reînnoirea echipamentului militar aflat în uz, NATO asistă autorităţile ucrainene în domeniul securităţii cibernetice, în particular după ce circa 70 de instituţii de stat din Ucraina au fost lovite de atacuri cibernetice coordonate (Reuters, Ianuarie 2022). Adiţional, NATO sprijină modernizarea capacităţilor tehnologice de comunicare în cadrul armatei ucrainene (NATO, Ianuarie 2022). Astfel, în termeni practici, standardele sectorului militar din Ucraina sunt ridicate, în ritm accelerat, inclusiv ca urmare a ameninţărilor ruseşti, la nivelul celor euroatlantice.  

Unitatea occidentală este însă pusă la îndoială, din cauza suspiciunilor că Germania ar acţiona în detrimentul unei poziţii dure faţă de Rusia. Deşi Berlinul sprijină partea ucraineană şi condamnă acţiunile Moscovei (EuroActiv, Ianuarie 2022), acest lucru nu este considerat suficient pentru a preveni o eventuală agresiune rusească. Pe lângă încercarea de a proteja gazoductul Nord Stream 2 de noile sancţiuni, guvernul german este criticat aspru pentru refuzul de a livra armament Ucrainei. Constrângerile legale privind exportul de armament către statele terţe implicate în conflicte militare, invocate de Berlin, întâmpină dezaprobarea autorităţilor ucrainene. Argumentele Berlinului sunt subminate de informaţia că anterior armamentul german a fost vândut unor ţări din Orientul Mijlociu, care participă făţiş sau latent în conflicte armate (DW, Ianuarie 2021). Creşte presiunea internaţională asupra Germaniei, ceea ce pune la încercare grea guvernarea de coaliţie, care deocamdată demonstrează obiective comune focusate pe stabilirea unui dialog „substanţial şi stabil” cu Rusia (Oficiul Federal de Externe, Ianuarie 2022). Este improbabil ca guvernul condus de cancelarul Olaf Scholz să cadă din cauza subiectelor de pe agenda externă. Totuşi, atenuarea tensiunilor de la frontiera ruso-ucraineană este o necesitate urgentă, care va scoate în evidenţă dacă noua conducere a Germaniei poate depăşi performanţa Angelei Merkel în soluţionarea situaţiilor de criză sau nu.

În loc de concluzii...

Probabil, Rusia ar fi evitat să tensioneze situaţia de la frontiera cu Ucraina, dacă nu era sigură că pierderile de ordin politic şi economic sunt gestionabile, iar mizele merită asumarea unor asemenea costuri. Miza mare este de a obţine garanţii de securitate şi a seta o ordine europeană nouă, iar cea mică prevede forţarea Ucrainei (preferabil cu mâini occidentale) să negocieze cu forţele separatiste din Donbas.

Ca urmare a presiunii exercitate de Moscova securitatea europeană este într-o criză existenţială profundă, deoarece pilonii săi se clatină, iar cei aflaţi în afara NATO sunt descoperiţi şi vulnerabili. Dacă securitatea europeană eşuează să înglobeze securitatea Ucrainei, atunci riscă să devină derizorie pentru statele non-NATO din cadrul UE. Anume în acest sens, securitatea europeană trebuie ucrainizată. Prin aceasta se subînţelege eliminarea zonelor gris din Europa şi liberalizarea spaţiului de securitate în conformitate cu voinţa populară naţională şi nu în funcţie de egocentrismul hegemonilor geopolitici regionali.

Această analiză este realizată pentru Fundaţia germană Hanns Seidel şi Agenţia de presă IPN.

Dionis Cenuşa, Columnist principal

Dionis Cenuşa este politolog, cercetător la Universitatea Justus-Liebig din Giessen, absolvent al studiilor de masterat în Studii Politice Interdisciplinare la Colegiul Europei din Varşovia.
Domenii de cercetare: Politica Europeană de Vecinătate, relaţiile UE-Moldova, politica externă a UE şi Rusia, migraţia şi securitatea energetică.

Republica Moldova



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite