Analiză: Relaţia Moldova-Rusia şi tranziţia post-Dodon: între abordarea “inteligentă” şi cea “emoţională”

Tranziţia post-Dodon înseamnă atât scoaterea din izolare parţială a preşedinţiei în raport cu Occidentul, cât şi o nouă tentativă a forţelor pro-europene moldoveneşti de a construi o relaţie mai previzibilă cu Kremlinul, scrie analistul politic Dionis Cenuşă într-un articol de analiză pentru IPN.

Câştigătorul alegerilor prezidenţiale, liderul opoziţiei proeuropene şi ex-premierul Maia Sandu a introdus “scoaterea din izolare” a Moldovei în lista priorităţilor imediate ale mandatului său. Întrevederile cu ambasadorii României, Franţei sau SUA, la Chişinău, şi discuţiile telefonice cu liderii statelor UE şi ale ţărilor vecine, precum şi cu reprezentanţii instituţiilor europene, au demarat înainte de inaugurarea propriu-zisă a lui Sandu în funcţie. Toţi aceşti paşi au fost deja calificaţi de Maia Sandu drept începutul “scoaterii din comă” a politicii externe moldoveneşti. Interpretarea oferită de noul preşedinte necesită precizări nuanţate cu privire la fluctuaţiile reale din politica externă a ţării în ultimii cinci ani. În acelaşi context, sunt trasate recomandări legate de riscurile ce pot parveni la revizuirea relaţiilor cu Rusia în grabă sau de o manieră radicală.

De la politică externă multivectorială la una “consecventă”?

În anii 2015-2020, politica externă a ţării a trecut prin câteva etape de tranziţie distincte. Perioada 2015-2019 a ieşit în evidenţă pentru faptul că diplomaţia a fost supusă intereselor private (inclusiv de supravieţuire politică) ale guvernării oligarhice (NEE, Noiembrie 2019). În acel moment, conflictele dintre guvernul pretins pro-UE şi preşedinţia pro-rusă permitea exploatarea animozităţilor geopolitice externe – politică externă multivectorială antagonizată artificial. După aceasta, din vara şi până la finele toamnei lui 2019, ţara a trecut brusc la o politică externă multivectorială constructivă, dar şi oscilatorie (NEE, Noiembrie 2019). Accentele geopolitice variau în funcţie de instituţia implicată - preşedinţia şi-a manifestat neîntrerupt preferinţele pro-ruse, iar interesul primordial al Guvernului era legat de apropierea politică şi sectorială de UE. De la finele lui 2019 şi până în decembrie 2020, politica externă şi-a păstrat natura multivectorială, dar dialogul politic cu Rusia a fost prioritizat, în timp ce relaţiile cu partenerii occidentali s-au dezvoltat continuu, dar în cadrul cooperării sectoriale (3DCFTA, Iulie 2020). Aşadar, relaţiile cu UE s-au menţinut active, predominant la nivel tehnic şi sectorial. Aflându-se în responsabilitatea coaliţiei majoritare şi a Guvernului lui Ion Chicu, raporturile cu UE nu au primit un impuls politic, ci din contra, chiar dacă s-au derulat conform agendei prestabilite. Accelerarea episodică a reformelor a fost determinată de mecanismul european de condiţionalite şi presiunea colectivă a opoziţiei şi a societăţii civile, care a fost sprijinită de instituţiile UE.

De la finele lui 2020, odată cu începutul preşedinţiei Maiei Sandu, redeschiderea politicii externe moldoveneşti va avea loc la nivelul preşedinţiei. Sunt inevitabile acţiuni de ordin simbolic, precum readucerea drapelului UE în imagine, după ce Igor Dodon l-a scos din uzanţa preşedinţiei în anul 2016. Acelaşi lucru se referă la redenumirea limbii de pe pagină oficială a instituţiei, care poate să revină de la limba moldovenească la cea română. Corecţiile efectuate de Sandu pot întări percepţia că preşedinţia trece prin “europenizare”, în direcţia opusă a orientării externe dictate de Igor Dodon, care a beneficiat de doze de bunăvoinţă din partea Rusiei (accesul la piaţa rusă pentru unele categorii de producători, achiziţionarea de gaze, amnistiile temporare pentru muncitorii moldoveni), în schimbul unei loialităţii geopolitice dovedite. Restabilirea demnităţii ţării pe plan internaţional şi desfăşurarea unei politici externe “pozitive, active şi deschise” va întâmpina mai puţine obstacole în direcţia occidentală. Acelaşi lucru este practic imposibil în relaţia cu Rusia, dacă Maia Sandu renunţă să acomodeze interesele ruseşti într-o formă sau alta. Or, dependenţa faţă de factorul rusesc admisă de Igor Dodon a înrădăcinat aşteptări specifice la Moscova, pe care preşedinţia Maiei Sandu nu se arată dispusă să le livreze. În general, politica externă echilibrată a Moldovei în perioada post-Dodon poate fi consecventă doar în relaţia cu actori externi previzibili – UE, SUA. Dialogul cu Rusia va necesita mai mult calcul strategic şi flexibilitate, decât consecvenţă în stare pură. Ambiţiile lui Sandu exprimate înainte de inaugurarea din decembrie 2020 au fost de a avea relaţii pragmatice “atât cu Vestul, cât şi cu Estul”. Acest deziderat nu semnalează o renunţare la politica externă echilibrată, care a fost aplicată anterior, dar de o manieră defectuoasă.

Ce este “scos din izolare” - ţara sau preşedinţia?

Alegerea noului preşedinte moldovean influenţează inevitabil politica externă, dar mai puţin în mod structural şi mai mult la nivel instituţional. În mod obiectiv, transformările calitative în politica externă a ţării au început după căderea regimului oligarhic în vara lui 2019 (NEE, Noiembrie 2019). Atunci, constituirea coaliţiei de guvernare, în care au coabitat forţe politice cu viziuni geopolitice distincte, a permis revigorarea calitativă a dialogului cu Vestul şi Estul. Până atunci, animozităţile geopolitice între UE şi Rusia erau exploatate de către oligarhul Vladimir Plahotniuc pentru a compensa defectele din politica internă şi a obţine capital politic în competiţia pentru putere. Din aceste considerent, căderea regimului oligarhic de la mijlocul lui 2019, improbabilă fără consensul geopolitic atins între UE, SUA şi Rusia, a condus la relansarea politicii externe. Această conjunctură politică nu a fost valorificată de Igor Dodon, care a cultivat în continuare preferinţe pentru orientarea pro-rusă şi chiar euroasiatică în cadrul preşedinţiei sale.

Alegerile prezidenţiale din noiembrie 2020 şi victoria Maiei Sandu pot produce schimbări calitative la nivelul instituţiei preşedintelui. Prin urmare, sub conducerea lui Sandu, din “izolare” poate fi scos oficiul preşedintelui, nicidecum nu ţara. În termeni practici şi conceptuali, preşedinţia necesită o eliberare efectivă de prejudecăţile geopolitice. Acestea au devenit, pe de o parte, un element indivizibil al preşedinţiei ca urmare a apartenenţei lui Igor Dodon la spaţiul cultural-tradiţionalist euroasiatic, adjudecat de Rusia. Pe de altă parte, preşedinţia a fost atrasă în animozităţile geopolitice regionale, importate în scopuri propagandistice de către regimul oligarhic, perceput drept actor politic pro-UE.

Două necesităţi imediate pentru transformarea pozitivă a preşedinţiei ţin de credibilitate şi echilibrarea politicii externe. Reabilitarea credibilităţii oficiului preşedintelui atât pe plan local, cât şi în raport cu partenerii occidentali, este esenţială. Pe lângă aspectul pur instituţional, Maia Sandu va trebui să elimine, cu precauţie şi gradual, moştenirea geopolitică a lui Igor Dodon, a cărui intenţie a fost mereu de a genera simbioză între interesele naţionale moldoveneşti şi cele geopolitice ruse. În calitate de preşedinte care s-a conformat status-quo-ului geopolitic regional sugerat de Moscova, Igor Dodon a provocat un “regim de reticenţă” din partea multitudinii de actori internaţionali, care au relaţii complicate cu Rusia. Astfel, preşedinţia lui Dodon a devenit victima propriei poziţionări geopolitice de partea Rusiei, care a devenit sancţionabilă în Vest pentru anexarea Crimeii în 2014 şi militarizarea separatismului în regiunea Donbas a Ucrainei. Din acest raţionament, misiunea principală a preşedintelui Sandu pe plan extern trebuie să conţină măsuri ce pot restabili efectiv şi menţine o autonomie geopolitică autentică a ţării.

Intenţiile şi provocările lui Sandu în relaţia cu Rusia

În demersul său electoral, Maia Sandu a plasat relaţia cu Rusia pe ultimul loc în topul obiectivelor de politică externă după implementarea Acordului de Asociere cu UE, consolidarea relaţiilor cu România şi Ucraina şi, respectiv, dezvoltarea unui dialog strategic cu SUA. În promisiunile sale electorale, Sandu propunea “asigurarea unor relaţii normale, neconflictuale” cu Rusia, în baza unor interese comune în patru domenii specifice – comerţ, investiţii, libera circulaţie şi domeniul cultural. Vizarea explicită a Moscovei în reglementarea transnistreană nu a fost inclusă în programul electoral, dar nici în primele promisiuni post-electorale. În orice caz, avansarea în dosarele socio-economice depinde de contactele politice care, la rândul lor, sunt influenţabile de comunicarea personalizată cu Kremlinul. În absenţa acestei ecuaţii, obţinerea unui progres cuantificabil va fi complicată. Pe lângă tranziţia generală prin care va trece dialogul preşedinţiei cu actorii internaţional, o altă tranziţie se va datora dispariţiei elementului informal al prieteniilor personale, construite de Dodon cu diverşi actori politici din Rusia.

În general, persistă doi factori principali care pot genera tensiuni în relaţiile cu Rusia, pe care Maia Sandu în calitate de preşedinte va trebui să le înfrunte. Primo, este vorba despre moştenirea lui Dodon, care include două componente majore – combinaţia relaţiilor oficiale de stat şi a celor informale cu factorii de decizie din Rusia şi agenda politică dedusă din prezenţa în organizaţiile euroasiatice – Uniunea Economică Euroasiatică.

Solicitarea anulării statutului de ţară observator în Uniunea Eurosiatică sau ignorarea specificului informal al dialogului cu Rusia poate avea consecinţe de ordin general asupra relaţiilor bilaterale. Şi, segundo, interpretarea eronată, intenţionat sau nu, a acţiunilor şi declaraţiilor preşedintelui Maiei Sandu de către actorii politici ruşi primari şi secundari (Ministerul de Externe, Duma de Stat etc.). În acest sens, comunicarea oficială a preşedinţiei în limba rusă contează la fel de mult ca şi contracararea dezinformării în presa de limbă rusă din Moldova. Forţele politice pro-ruse din ţară, în particular Socialiştii, la şefia cărora revine Igor Dodon din decembrie 2020, sunt hotărâte să complice relaţiile lui Sandu cu Moscova. Astfel, Dodon a reuşit să distorsioneze declaraţiile lui Sandu vizavi de “retragerea forţelor ruse” din regiunea transnistreană, iar Rusia a convertit interpretarea eronată în reacţie tăioasă contra Sandu.

În general, atitudinea Maiei Sandu faţă de dimensiunea estică a politicii externe necesită o abordare “inteligentă”, care permite construirea unei strategii durabile. Tensionarea inutilă a relaţiilor cu Rusia va reieşi dintr-o poziţionare “emoţională” fie faţă de provocările generate de forţele pro-ruse locale sau cele de producţie proprie ale Moscovei. Apelarea la platformele internaţionale multilaterale (OSCE, ONU, Consiliul Europei etc.), pe de o parte, şi asigurarea unei comunicări externe eficiente (inclusiv în limba rusă), vor reduce incidenţa emoţiilor. Reglementarea transnistreană şi statutul autonomiei găgăuze figurează în lista dosarelor complicate cu o prezenţă puternică a factorului rusesc. O modalitate inteligentă de a injecta constructivism în relaţia cu Rusia poate fi tactica “paşilor mici”, în care eforturile trebuie concentrate pe dosarele unde pot fi obţinute rezultate. Preşedintele Maia Sandu urmează să păstreze o perspectivă clară cu privire la impactul politicii externe asupra rapoartelor de forţă în politică internă. Mişcările radicale în direcţia Rusiei, precum abandonarea Uniunii Euroasiatice, poate avantaja forţele pro-ruse în condiţiile unor alegeri parlamentare anticipate, ce pot avea loc în mod subit.  

Aşteptările Rusiei de la Moldova în perioada post-Dodon

S-a creat percepţia că Rusia ar fi pierdut poziţiile în Moldova din cauza victoriei Maiei Sandu. Evident, vizibilitatea demersului pro-rus va descreşte din spaţiul public. De asemenea, interesele ruseşti nu vor mai fi promovate sub drapel moldovenesc la forurile internaţionale. Mai mult ca atât, preşedinţia lui Sandu va întrerupe orice fel de acces eventual la informaţia legată de securitatea naţională a ţării. Cu toate acestea, preşedinţia lui Dodon a generat “un bagaj” de angajamente şi relaţii cu Moscova, care nu va putea fi ignorat de noul preşedinte. Orice mişcare bruscă într-o direcţie diferită de „moştenirea lui Dodon” poate produce reacţii, deocamdată imprevizibile, din partea Rusiei.

Aşadar, în primul rând, dimensiunea reglementării transnistrene va trece prin modificări, deoarece Maia Sandu vrea mai degrabă să de-criminalizeze regiunea, inclusiv cu ajutorul Ucrainei, decât să legitimizeze în vreun fel starea de fapt de pe malul stâng al Nistrului (contrabandă, datoria pentru gazele naturale). Nu este clar dacă forţele politice şi oligarhice din regiunea separatistă, împreună cu coordonatorii de la Moscova, vor accepta măsuri ce pot diminua balanţa de forţe dintre Chişinău şi Tiraspol. 

Al doilea aspect sensibil ţine de apartenenţa la Uniunea Economică Euroasiatică. Începând cu anul 2018, preşedintele Dodon a iniţiat interacţiuni cu structurile euroasiatice asupra cărora Maia Sandu va trebui să decidă, dacă trebuie menţinute sau nu. Anularea acestora va fi interpretată ca o mişcare împotriva Moscovei, iar reacţia poate afecta dosare care nu au conexiune directă, cum ar fi accesul pe piaţa rusă sau situaţia muncitorilor moldoveni.

Nu în ultimul rând, dimensiunea politicii interne – de la definirea statutului autonomiei găgăuze şi până la garantarea condiţiilor legale pentru funcţionarea limbii ruse – poate constitui un alt domeniu volatil. Socialiştii în frunte cu Igor Dodon se mobilizează în Parlament pentru a o proiecta pe Maia Sandu drept preşedinte rusofob. În acest sens, va conta discursul politic privind consolidarea autonomiei găgăuze; conferirea unei poziţii privilegiate limbii ruse printr-o lege organică, adiţional la prevederile constituţionale (Art. 13); şi, dezmembrarea legii împotriva propagandei ruse, adoptată în 2017 (IPN, Decembrie 2017).

În loc de concluzii...

Dependenţele Moldovei de Rusia s-au subţiat în ultimii ani, datorită integrării în piaţa europeană sau construcţia unor surse de distribuţie a gazelor naturale alternative. Oricum, problemele structurale descrise mai sus fac ca normalizarea relaţiilor să depindă mai puţin de intenţiile pragmatice ale preşedinţiei lui Sandu sau eficienţa negocierilor propriu-zise, ci de interesele geopolitice strategice ale Moscovei.

Exemplul Ucrainei sau Georgiei demonstrează că preferinţele electoratului vizavi de Rusia este reversibil, iar forţele pro-ruse au o capacitate ridicată de regenerare. De aceea, preşedinţia lui Sandu are nevoie de o abordare “inteligentă”, în care prevalează o perspectivă de durată asupra însănătoşirii relaţiilor cu Rusia în direcţia pragmatismului prin depersonalizarea contactelor instituţionale. Chiar dacă moştenirea lui Dodon creează motive de iritare pentru noul preşedinte, demontarea acesteia implică acţiuni graduale şi evitarea comportamentului „emoţional”. O modalitate sigură pentru prevenirea situaţiilor critice în relaţiile cu Rusia reprezintă valorificarea extinsă a platformelor multilaterale internaţionale. Tranziţia post-Dodon înseamnă atât scoaterea din izolare parţială a preşedinţiei în raport cu Occidentul, cât şi o nouă tentativă a forţelor pro-europene moldoveneşti de a construi o relaţie mai previzibilă cu Kremlinul.

În fine, Maia Sandu trebuie să reiasă din resursele sale politice reale, care în prezent sunt limitate. De aceea, orice măsură radicală sau precipitată în relaţia cu Rusia este sortită eşecului, dacă nu reiese dintr-o combinaţie de putere favorabilă. Aceasta presupune un parlament integru, reînnoit prin alegeri anticipate şi guvernat de o coaliţie controlată de forţele pro-europene, şi respectiv un guvern amical preşedintelui Sandu.