ARHIVELE COMUNISMULUI „Spionul român“, victimă a Marii Terori din RASSM

În anii 1937-1938 în Uniunea Sovietică are loc Marea Teroare, o perioadă în care au fost arestaţi circa 1,5 milioane de persoane, dintre care nu mai puţin de 680.000 au fost executaţi cu un glonte în ceafă.

Printre victime erau aşa-numiţii culaci care reveniseră din exilul siberian, dar şi ţărani din colhoz, oameni politici, de cultură, militari de rang înalt etc. În RASSM la aceştia se adăugau „agenţii români“. Un presupus agent român a fost prins în iulie 1938 şi executat un an mai târziu. Cine este Maxim Nicolae Ivanenco şi care a fost soarta sa?

Aventura lui Axentie Ivanov

Pe lângă eliminarea duşmanilor din interior, care ar fi sabotat măsurile economice şi politice ale autorităţilor sovietice, identificarea agenţilor străini era un alt obiectiv important al NKVD. Erau suspectaţi de a fi agenţi toţi cei care aveau rude peste hotare, fusese în vizite de lungă sau scurtă durată în afara URSS. În cazul RASSM, erau suspectaţi toţi care aveau neamuri peste Nistru, în România, dar şi cei care erau originari din Basarabia sau alte provincii ale României, indiferent de originea lor etnică. Printre cei mai cunoscuţi oficiali ai RASSM de origine basarabeană era rusul Grigori Starîi (Borisov), născut la Bozieni (actualul raion Hânceşti). Îndeplinea funcţia de preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului din RASSM, dar acest lucru nu l-a cruţat, fiind executat pe 11 octombrie 1937.

Era evident că toţi care veneau din România, mai ales cei care trecuseră ilegal hotarul pe Nistru (în limbaj sovietic „linia de demarcaţie“) erau consideraţi spioni. Unul dintre aceştia era o persoană care s-a dat drept Axentie Ion Ivanov, care a trecut hotarul în dimineaţa zilei de 26 iulie 1938. Locul trecerii era situat între satele Vâscăuţi şi Jora de Jos, din judeţul Orhei, iar în partea stângă a Nistrului fiind localitatea Harmaţca, raionul Dubăsari. Noaptea a stat într-o livadă situată pe moşia satului Văscăuţi, fiindu-i frică să nu fie împuşcat, după declaraţiile sale, de către grănicerii români. A decis să treacă înot Nistrul în jurul orelor 5.00 dimineaţa, când deja se lumina. Când a ajuns pe la mijlocul râului, a fost observat de patrulă, formată din soldaţii Golovaci şi Lotunov, aparţinând detaşamentului de grăniceri Râbniţa al NKVD. Când Ivanov a ajuns la mal, aceştia îl aşteptau şi l-au arestat imediat. Soldaţii poliţiei politice s-au bucurat că vor fi lăudaţi de şefi că au prins încă un spion român. Aşa şi a fost, Golovaci şi Lotunov au primit un premiu bănesc pentru vigilenţa manifestată în capturarea lui Ivanov.

NKVD îi află identitatea adevărată

Este interogat în primele două zile după reţinere, pe 27 şi 28 iulie 1938, apoi pe 19 august şi, după o pauză de câteva luni, la 31 decembrie 1938, pe 2 şi 3 ianuarie 1939. La toate acestea declară una şi bună: că se numeşte Axentie Ion Ivanov, că a lucrat argat, o ducea greu, era hrănit mizerabil şi în momentul în care şi-a manifestat nemulţumirea faţă de hrană, a fost bătut de stăpân şi nu a mai putut răbda şi a trecut Nistru, în URSS.

Erau suspectaţi de a fi agenţi toţi cei care aveau rude peste hotare, fusese în vizite de lungă sau scurtă durată în afara URSS. Igor Caşu, istoric

La 4 ianuarie 1939, oamenii NKVD nu mai cred în ceea ce spune şi insistă să-şi declare adevărata identitate: şi anume, că se numeşte Maxim Nicolae Ivanenco, originar din Ciobruciu, raionul Slobozia, ceea ce acesta, până la urmă, şi recunoaşte. Se constată că Ivanenco încercase să evadeze în iarna anului 1930 în România, încercând să treacă Nistru, dar fără succes, fiind prins de grănicerii sovietici şi condamnat la cinci ani de închisoare. Dar nu renunţă, mai încercând încă o dată, în vara anului 1932, când foametea era în toi în URSS. Reuşeşte să vină în Basarabia, dar are şi aici o perioadă anumite probleme, deoarece autorităţile române îl suspectează că e agent sovietic. Face o lună de închisoare, după care obţine dreptul de a locui în satul Trebujeni, judeţul Orhei. Până în 1934 a fost nevoit să meargă o dată pe săptămână la Orhei pentru a se înregistra la Jandarmerie.

Trimis în URSS, de Siguranţă, în 1938?

Situaţia de la hotarul cu URSS a rămas tensionată pentru întreaga perioadă sovietică, Moscova refuzând să recunoască Unirea Basarabiei cu România înfăptuită la 27 martie 1918. De aceea, Poliţia de Siguranţă Generală a Statului (Siguranţa), Jandarmeria, Serviciul Special de Informaţii al Armatei Române şi alte instituţii ale Statului Român încearcă să fie la curent cu tot ce se întâmplă în URSS şi mai ales dacă se înregistrează mişcări de trupe în zona de frontieră cu România. Din acest punct de vedere, sigur România trimitea agenţi de-ai săi peste Nistru, aşa cum făceau şi sovieticii la rândul lor. Cu deosebirea fundamentală că agenţii români adunau informaţii, în timp ce agenţii sovietici din Basarabia făcea propagandă, aduceau muniţii şi instigau populaţia la rebeliune împotriva autorităţilor. Nu ştim însă dacă Maxim Ivanenco a avut o misiune de acest fel pe teritoriul URSS în iulie 1938. Mai ales că este foarte probabil să fi fost bătut de NKVD pentru a susţine versiunea despre spionaj. Ipoteza folosirii violenţei împotriva sa este susţinută de faptul că deşi oficial Marea Teroare luase sfârşit în noiembrie 1938, printr-o circulară din ianuarie 1939 Stalin spune că tortura poate fi folosită în continuare împotriva „duşmanilor poporului“.

Condamnat la pedeapsa capitală

Tribunalul militar al districtului militar Kiev, într-o şedinţă ţinută la Tiraspol pe 21 iunie 1939, stabileşte că Maxim Nicolae Ivanenco ar fi fost agent al serviciilor speciale româneşti şi îl condamnă la pedeapsa capitală prin împuşcare, fiind invocat articolul 80 al Codului Penal al RSS Ucrainene (despre trădarea de patrie prin trecerea ilegală a hotarului) şi articolul 54, punct 1 „a“ (activitate de spionaj).

Reabilitat în 2000

La 7 iunie 2000, Procuratura Republicii Moldova îl reabilitează pe Maxim Nicolae Ivanenco pe motiv că „instanţa de judecată a încălcat flagrant prevederile articolului 53, alineat I al Codului Procesual Penal al RSS Ucrainene, şi a examinat procedura penală în lipsa apărătorului, participarea căruia în cazul de faţă era obligatorie“. Mai mult, reabilitarea s-a făcut conform „Legii despre reabilitarea victimelor represiunilor politice“ din 8 decembrie 1992 care prevede faptul că toate persoanele condamnate pentru aşa numitele crime contrarevoluţionare au fost sancţionate nelegitim.

„Profesionalismul“ securiştilor sovietici

Cercetări ulterioare în arhivele din Chişinău şi Bucureşti ne vor permite să stabilim dacă Ivanenco a fost întradevăr agent al Siguranţei sau nu. În orice caz, ceea ce ştim sigur este faptul că din lista de circa 500 de persoane condamnate la moarte în RASSM pentru spionaj în favoarea României, în anii 1937-1938 şi reabilitate în anii 1956-1958, niciuna nu s-a dovedit a fi spion român. Securitatea RPR a verificat dacă în documentele Siguranţei sau altor instituţii s-ar afla numele indicate, dar nu a găsit nimic. Numai o persoană condamnată de sovietici ca „spion român“ în anii 1937-1938 figura în documentele de arhivă româneşti, dar şi aceea era agent sovietic trimis în Basarabia şi care fusese lăsat să plece în URSS, unde a fost executat în timpul Marii Terori. Ceea ce spune mult despre „profesionalismul“ NKVD în depistarea „agenţilor străini“ şi numărul mare de persoane absolut nevinovate care au fost executate.

Curăţarea de elemente antisovietice

În Ucraina, din care făcea parte şi RASSM, Marea Teroare începe oficial pe 5 august 1937 (după unele surse, pe 4 august). Prin ordinul 00447 din 30 iulie 1937, întitulat „Despre operaţia de represiune a foştilor culaci, criminali şi alte elemente antisovietice“, se instituie cote pentru fiecare regiune sau republică, ceea ce nu este absolut nou în istoria represiunilor comise de puterea sovietică până atunci. Un element oarecum de surpriză este faptul că, prin comparaţie cu operaţiunile din cadrul colectivizării sau cele împotriva unor grupuri etnice, din 1934-1936, operaţiunile din cadrul a ceea ce numim generic Marea Teroare (iulie 1937-noiembrie 1938) au avut loc ad-hoc şi cuprindeau întregul teritoriu sovietic.

Din totalul celor care urmau să fie arestaţi conform ordinului 00447, circa 1/3 erau incluşi în prima categorie ca fiind cei mai periculoşi şi urmau a fi executaţi, iar restul – în a doua categorie, percepuţi ca reeducabili şi care urmau să fie condamnaţi la un termen de detenţie de la 8 la 10 ani de lagăr sau închisoare.

Cotele stabilite pentru Ucraina erau de 8.000 pentru prima categorie şi, respectiv, 20.800 pentru a doua categorie, în total 28.000. Pentru RASSM era fixat „planul” la 200 persoane care trebuiau executate şi 500 – condamnate la 8-10 ani de lagăr de corecţie prin muncă şi ani suplimentari de degradare civică. Autorităţile centrale de la Moscova dau de înţeles că cifrele indicate sunt orientative şi că pot fi majorate în caz de necesitate, dar numai cu acordul expres a Centrului (de regulă, cu permisiunea lui Ejov, a adjuncţilor săi, precum şi a lui Stalin şi Molotov). Ulterior aceste cote au fost majorate de câteva ori, uneori de 7-8 ori. Cum s-a întâmplat acest lucru şi cum a funcţionat mecanismului represiunilor în perioada iulie 1937-noiembrie 1938?

Cu câteva săptămâni înaintea emiterii ordinului 00447, Ejov a discutat cu şefii regionali şi republicani ai NKVD invitaţi la Moscova pe 16 şi 17 iunie 1937. Unii şefi locali ai NKVD au exprimat rezerve cu privire la amploarea şi necesitatea reluării terorii la o asemenea scară, drept urmare Ejov a operat imediat arestarea unora pentru a-i intimida pe ceilalţi. Ulterior au fost arestaţi şi condamnaţi numeroşi prim secretari de regiuni, republici autonome şi unionale, şefi de guverne din republici care au fost etichetaţi sabotori şi trădători ai intereselor partidului comunist. Astfel, fiecare încerca să supravieţuiască, încercând să dovedească conducerii ierarhic superioare loialitate maximă faţă de măsurile promovate de conducerea supremă a statului sovietic. Prin urmare, s-a declanşat competiţia acerbă pentru îndeplinirea cotelor iniţiale, după care Centrul era destul de „generos” şi acorda altele suplimentar, oarecum similar cu cotele supra-plan din cadrul campaniilor de colectare a pâinii din perioada colectivizării forţate a agriculturii. În aceeaşi ordine de idei, cotele iniţiale trebuiau îndeplinite în termen de 4 luni cât era prevăzută iniţial desfăşurarea operaţiunii, dar avea să fie extinsă ulterior pentru încă aproape un an. Au existat de aceea cote pentru anul 1937, majorate de câteva ori, iar din ianuarie-februarie 1938 s-au stabilit alte cote pentru anul în curs, ceea ce semăna şi mai mult cu îndeplinirea unui plan economic pe ani, nu cu o operaţiune precedentă de eliminare a „duşmanului de clasă” care avea stabilit un contingent anume şi era încheiată într-un termen restrâns.