Armenia şi Rusia îşi vor unifica forţele armate

Colaborarea militară armeano-rusă este o constantă geopolitică a Caucazului de Sud, de la destrămarea URSS până astăzi. FOTO: vestikavkaza.ru

Cu câteva zile în urmă, vice-ministrul apărării al Rusiei, Anatolii Antonov, a anunţat că Rusia şi Armenia se apropie de semnarea unui acord de creare a unei grupări armate comune pe teritoriul Armeniei.

Gruparea va fi compusă din corpul de armată nr. 4 al Armeniei şi baza militară 102 a Rusiei, care intră în districtul militar de Sud al armatei ruse şi se află pe teritoriul Armeniei. Corpul al patrulea de armată al Armeniei este dislocat la hotarul ţării cu regiunea azeră Republica Autonomă Nahicevan (o enclavă între Armenia, Iran şi Turcia).

După ce şi-a fortificat gruparea de trupe din direcţia strategică de vest, la începutul lunii iunie au apărut informaţii despre formarea a trei noi divizii, două în districtul militar de vest şi una în districtul militar de sud. Spre frontierele de vest ale Rusiei sunt redislocate două brigăzi de infanterie motorizată. Acestea sunt considerate măsuri de răspuns la creşterea activităţii NATO în proximitatea frontierelor de vest ale Rusiei.

Dacă manevrele militare ale Rusiei în direcţia de vest sunt clare ca obiectiv şi intenţii, nu acelaşi lucru se poate spune despre mişcările de ultimă oră din Caucazul de Sud.

Analiza acestora trebuie făcută din câteva puncte de vedere, care reflectă interesele de politică externă ale Rusiei în spaţiul „vecinătăţii apropiate”, al fostelor republici sovietice, dar şi dincolo de acesta. Crearea grupării armate comune ruso-armene poate fi o reacţie a Rusiei la războiul de 4 zile din aprilie, din regiunea Karabahul de Munte, desfăşurat între Armenia şi Azerbaidjan. Apoi, această mişcare poate fi pusă în legătură şi cu participarea Rusiei la războiul din Siria. În ultimele zile, aviaţia militară rusă a folosit o bază de aviaţie din Iranul vecin cu Armenia pentru a bombarda ţinte din nordul Siriei. Menţinerea implicării armatei ruse în Siria necesită un spate al frontului puternic, iar Armenia, prin amplasarea ei geografică, poate servi drept un asemenea spate al frontului pentru Rusia.

Deşi Azerbaidjanul cumpără armament de la Rusia şi dezvoltă relaţii de colaborare în domeniul militar tehnic, considerându-i pe ruşi parteneri strategici, nu este un aliat propriu-zis al Rusiei. Armenia, în schimb, este membră cu drepturi depline în Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, blocul militar al Rusiei cu câteva foste republici sovietice. Din 2014, Armenia face parte şi din Uniunea Vamală, şi din Uniunea Economică Eurasiatică, dezvoltată de Rusia pe baza Uniunii Vamale. Fiind şi membră a Comunităţii Statelor Independente, ţara este pe deplin integrată în toate structurile de unificare politică, militară şi economică a fostului spaţiu sovietic propuse şi înfiinţate de Moscova după 1991, asemenea unor ţări precum Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan. Ocazional, izbucnesc manifestaţii de protest la adresa Rusiei, ocazionate de diferite evenimente politice sau de altă natură, aşa cum au fost protestele după ce un soldat rus a omorât o întreagă familie de armeni, sau faţă de creşterea preţului la electricitate în condiţiile controlului complet al companiei de distribuţie a electricităţii din Armenia de către principalul concern energetic al Rusiei, RAO EES. În acest an, mii de armeni au protestat în faţa ambasadei Rusiei împotriva vânzării de armament rusesc de ultimă generaţiei Azerbaidjanului. Ocuparea unei secţii de poliţie din Erevan de luptătorii grupării „Sasna tsrer” şi formularea unor revendicări politice a purtat şi ea un caracter antirus, în condiţiile în care actuala guvernare din Armenia este văzută ca fiind foarte pro-rusă. Însă în politica din Armenia, aflarea unui partid în opoziţie îi oferă un spaţiu mai larg de manevră şi exprimare împotriva Rusiei – venirea la putere şi asumarea responsabilităţii pentru ţară în condiţiile ameninţării unei forţe armate mai numeroase şi mai modernizate din partea Azerbaidjanului îi obligă şi pe politicienii antiruşi să colaboreze cu Moscova, iar despre ieşirea din structurile de alianţă militară cu Rusia nici nu poate fi vorba, deoarece ar lipsi ţara de unicul aliat împotriva Azerbaidjanului susţinut masiv de Turcia.

În aceste circumstanţe, este de înţeles viteza cu care au loc evoluţiile despre care am vorbit anterior – regimul de la Erevan s-a simţit ameninţat, iar acum este dispus să accepte concesii în faţa partenerului său strategic, Rusia, în schimbul păstrării puterii.

Unificarea militară ruso-armeană, o dată finalizată, ar putea servi drept model pentru alte spaţii ale fostei URSS în care există trupe ruse şi potenţial de instaurare a unui regim politic pro-rus.