Basarabia ca o anexă

În curând se împlinesc 203 ani de la extirparea Basarabiei din trupul Moldovei. Fără să se fi inflamat sau să fi cauzat dureri, acest ţesut al organismului românesc a fost înlăturat ca un apendice de doi şarlatani ambulanţi încă în 1812. Din momentul primei anexări, interfluviul pruto-nistrean este tratat ca o anexă.

S-au scris zeci de lucrări despre consecinţele Tratatului de Pace de la Bucureşti, s-au cercetat numeroase şi preţioase documente de arhivă, dar Basarabia continuă să plutească în derivă. Rostul şi funcţionalitatea acestui teritoriu ca stat e aidoma unui membru amputat. Spaţiul estic al Ţării Moldovei nu a avut orânduire de sinestătătoare. Nu am avut domnitori, mitropoliţi (cu o singură excepţie post-factum), oaste sau lege basarabeană. De aceea nu ne putem autoguverna şi merităm cel mult un beizadea sau un fost preşedinte de colhoz.

Provincialismul ne caracterizează, iar insuficienţa culturii politice generează certuri de mahala. N-avem viziune, pentru că nu suntem vizionari, ci cel mult ştrengari. Cerşim ajutoare financiare fiindcă nu suntem deprinşi cu gestionarea unei veritabile economii. Puţinii moldoveni care se îmbogăţesc o fac pe seama propriilor copii, cufundaţi de la naştere în datorii. Furăm banul public sau deteriorăm bunul comun fiindcă deşi vrem să trăim mai bine o ducem doar de azi pe mâine.

Nu am pretenţia că toate metehnele ni se trag de la fatidicul an al anexării, dar cred că suntem în pragul disperării tocmai pentru că nu ne propunem soluţia reunificării. Ne încăpăţânăm să luptăm cu morile de vânt: corupţia instituţionalizată, injustiţia generalizată, exodul masiv şi secesionismul tot mai activ. Ne credem mai curajoşi ca Ştefan cel Mare, mai cărturari ca Dimitrie Cantemir, mai poeţi ca Eminescu, într-un cuvânt – mai moldoveni decât moldovenii din România.

Unii vor detalia contextul raptului teritorial de la 1812 şi vor epata prin cunoştinţe vaste, înţelese doar de membrii unei anumite caste, iar alţii betegi de cap nu vor regreta faptul consumat şi vor elogia „misiunea civilizatoare” a „fratelui mai mare”. Astfel, chiar şi după mai bine de două secole nu am evoluat defel: stataliştii (moldoveni) glorifică scindarea statului medieval Moldova, iar separatiştii (transnistreni) jubilează că rămânem separaţi de proprii noştri fraţi.

Ce am câştigat după ce ruşii ne-au anexat? 1) Libertate religioasă? Dar oare când turcii ne-au scos icoanele din casă şi au ridicat aici moschei? Ba dimpotrivă, în sec. XIX s-a produs politizarea confesională, conlucrarea nefirească dintre clerici şi poliţie, îndepărtarea episcopilor de credincioşi şi totala dependenţă a Bisericii de autoritatea laică (mai ales de persoana ober-procurorului sinodal). 2) Dezvoltare economică? Nicidecum, întrucât comercianţii au avut acces pe piaţa ţaristă abia de la 1830, iar breslele şi ghildele au apărut tardiv, fiind preponderent formate din meşteşugari şi negustori alogeni. Nemaivorbind de căile ferate, construite doar ca produsele agricole să fie mai uşor şi în cantităţi uriaşe exportate. 3) Învăţământ de calitate? În acest spaţiu nu exista nicio universitate şi doar un seminar teologic, cadrele didactice aveau studii precare, iar unica limbă de instruire a devenit rusa. Orice tentativă de a edita manuale în română (a se vedea cazul lui Ioan Doncev) era contracarată din faşă.

Indubitabil că după anexare am fost supuşi unui amplu proces de rusificare, dar mi se pare la fel de grav că ne-am transformat într-o anexă. Adică am devenit dispensabili, atât pentru ideea de unitate naţională (statul român modern şi limba română literară s-au creat fără concursul basarabenilor), cât şi pentru politica imperială rusă (expansionismul ţarist nu se limita doar până la Prut). Dar asta nu mă împiedică să sper şi să cer ca măcar la Bucureşti să nu fim uitaţi sau trataţi ca o anexă.