Când doi (sau mai mulţi) se ceartă...

Chiar dacă, în absolut, sondajele de opinie care se fac astăzi în Republica Moldova sunt nule şi neavenite – atât din cauza imposibilităţii de a sonda în Transnistria şi Găgăuzia, cât şi a unei îndelungate culturi a disimulării –, ele ne furnizează o certitudine pe care, pe cale intuitivă, o formulasem cu multe luni în urmă.

Şi anume, că fărâmiţarea electoratului pro-european, prin prezentarea unei puzderii de candidaturi concurente, îl favorizează pe Dodon. Sau, mai pe româneşte spus, că orgoliile bolnave, iresponsabilitatea şi absenţa patriotismului îi vor furniza pe tavă victoria celui mai rău dintre candidaţi. Cineva care va produce mare deranj în biata Republică Moldova, după cum arată faptul că, în pofida prerogativelor reduse ale preşedintelui, campania lui Dodon este centrată exclusiv pe atribute executive (orientarea ţării către Rusia, un alt model economic, federalizarea etc.). Nici nu mai contează faptul că sunt aberaţii: de reţinut este că Dodon se pregăteşte să fie mult mai mult decât un reprezentant şi un mediator.

Cu 40% intenţii de vot, Dodon e sigur nu numai de prezenţa în turul al II-lea, ci şi de victorie.

Şi aceasta, deoarece, cum spuneam, candidaţii partidelor pro-europene au umplut teritoriul dintre Prut şi Nistru cu preţioasele lor personalităţi. Iurie Leancă, după ce s-a făcut de râs împrumutându-şi credibilitatea unui partid de 0,0001%, insistă să candideze, bazat pe nimic. La fel şi alţii. Maia Sandu, creditată cu între 9 şi 13% (ultimul sondaj mi se pare binişor umflat), şi Marian Lupu, depăşind-o un pic, ar fi avut, fiecare în parte, şansele sale dacă nu ar fi candidat amândoi, unul împotriva celuilalt. Cum, însă, Marian Lupu – de departe, cel mai european dintre politicienii basarabeani, cu toate ezitările sale în privinţa identităţii româneşti a Basarabiei – este candidatul „oligarhului” Plahotniuc, nu se pune problema unei înţelegeri între cei doi. Mihai Ghimpu, de asemenea, candidează stingher, pe fondul eroziunii electorale puternice a Partidului Liberal, care s-a sacrificat pentru stabilitatea unei majorităţi pro-europene. Şi neîndoielnic că mai sunt candidaţi, inclusiv unii care ar trebui urgent descalificaţi, din cauza nerespectării prevederilor de bază ale Constituţiei, începând cu articolul care spune că Republica Moldova e un stat independent, nu o gubernie a Transnistriei.

Cu 40% intenţii de vot, Dodon e sigur nu numai de prezenţa în turul al II-lea, ci şi de victorie. Cu 13,5% şi, respectiv circa 13% (personal, cred că 9% e mai aproape de adevăr), Marian Lupu şi Maia Sandu sunt siguri că nu au nici cea mai mică şansă de a câştiga, chiar dacă vor intra, fie unul, fie cealaltă, în turul II. Unde îi vor oferi lui Dodon o victorie la scor, pentru că, obiectiv vorbind, de la 13,5% se poate urca până pe la 30% şi atât. Însuşi scorul mic din turul I îi va descuraja pe mulţi dintre potenţialii susţinători.

Sunt convins că Dodon va utiliza prerogativele de şef al Armatei pentru a bloca orice contact al Republicii Moldova cu NATO.

De ce spun, totuşi, că e atât de important scorul? Procentul de 51% alegători care se pronunţă, aberant, pentru integrarea în Uniunea Eurasiatică nu lasă mari speranţe de victorie partidei pro-europene. Totuşi (s-a văzut chiar la noi, în România), o victorie cu 51% nu deloc una clară şi concludentă, iar suportul public se poate pierde, în aceste condiţii, foarte repede. Pe când o victorie cu 55 sau chiar 60% ( cât va obţine, probabil, Dodon) îi va da noului preşedinte suficiente argumente pentru a pretinde mai mult decât prerogativele pe care i le conferă Constituţia.

De pildă, sunt convins că Dodon va utiliza prerogativele de şef al Armatei pentru a bloca orice contact al Republicii Moldova cu NATO şi pe cele de reprezentant extern pentru a stimula (dar şi simula, în lipsă de sprijin parlamentar şi de rezultate concrete) o intensă apropiere de Rusia. Cum actuala coaliţie de guvernământ este fragilă şi demoralizată, cu 60% vot popular Dodon va putea să-şi pună nestingherit în practică planurile.

Nici nu mai contează că este un mediocru care, înainte de 1991, n-ar fi ajuns mai sus de şef de colhoz. Dezbinarea, orgoliile şi absenţa viziunii, din blocul pro-european, i-au netezit calea către puterea supremă în stat.

Şi, culmea, dacă discuţi cu candidaţii pro-europeni, fiecare îţi va argumenta că el este singurul patriot... Asta şi pentru că nicăieri în lume nu s-au făcut averi mai frumoase, exclusiv pe baza patriotismului de vorbe goale, ca-n Republica Moldova.