Casa şi cocioaba

După ce s-a mai lămurit şi el că „brânza” se află în dreapta Prutului, în timp ce, în stânga, situaţia economică este catastrofală, Dodon a dat la întors (după tipicul sovietic) proverbul românesc. Pe care l-a transformat, peste noapte, din „frate, frate, dar brânza e pe bani” în „frate, frate, dar fiecare la casa lui”: proverb atestat, sub această formă, numai în visele identitare (tâmpite, vorba lui Vasile Dâncu) de la Tiraspol.

Problema e că, din păcate, relaţia dintre România şi Republica Moldova nu este cea dintre două case. Ci – rog să fiu iertat pentru francheţe – cea dintre o casă (bună, rea, dar cu siguranţă bine aşezată în sat) şi o cocioabă sadea.

O cocioabă în care mâncarea şi căldura sunt pe sponci, iar locatarii ei se au precum şoarecele şi pisica. A sugera – cum încearcă bietul Dodon – că România, membră a Uniunii Europene şi a NATO, cu cea mai mare creştere economică din UE şi cu acces la fonduri de miliarde, râvneşte la sărăcia lucie din Basarabia înseamnă a fi complet rupt de realitate.

România şi-a rezolvat de mult cea mai mare parte dintre deficienţele structurale care în Republica Moldova par (nu se ştie de ce) nerezolvabile. Avem cel mai liberal şi permisiv regim al minorităţilor, fără Transnistrii şi Găgăuzii pe teritoriul naţional. Justiţia a început lupta împotriva corupţiei, iar rezultatele (cu toate semnele de întrebare privind unele excese) sunt evidente pentru oricine. Veniturile populaţiei au crescut constant, din 2012 încoace, iar investiţiile străine continuă să vină, în pofida problemelor din regiune. Viaţa socială şi politică se desfăşoară calm, fără riscul unor conflicte violente. Timişoara va fi Capitală Culturală Europeană în 2021, după ce Sibiul a fost în 2007. România mai are, desigur, încă multe chestiuni de rezolvat. Dar numai dacă o comparăm cu statele dezvoltate din centrul şi vestul Europei. Dacă o comparăm cu spaţiul ex-sovietic, e pe altă planetă.

De altminteri, dacă lui Dodon nu-i place comparaţia cu „casa” noastră, poate face una cu Lituania, Letonia şi Estonia. State care au pornit, în 1991, de la exact acelaşi nivel de trai şi de dezvoltare ca Republica Moldova. Dar care, având o clasă politică onestă şi devotată intereselor publice, au ales bine în toate. Rezultatele se văd cu ochiul liber. Un zbor de la Vilnius sau Riga la Chişinău e, iarăşi, unul între două planete, nu între „case” care, până în 1991, au făcut parte din acelaşi „sat”.

Mai constructivă ar fi, aşadar, o abordare pragmatică, decât actualul comportament, care nu este nici unul de şef de stat, nici unul de om politic, ci de agitator bolşevic. După doi ani de sloganuri anti-româneşti şi zero rezultate economice, nici măcar rusofonii nu vor mai vota cu Dodon şi cu „socialiştii” lui.

Îi asigur pe toţi cei dispuşi să creadă că România jinduieşte la El Dorado-ul de peste Prut că sentimentul pe care îl avem faţă de Basarabia nu este cel de lăcomie, ci de jale.

Am o mirare şi cu privire la vizita de la Moscova, cu ocazia căreia s-a anunţat semnarea unui „tratat economic”. Am privit întotdeauna Rusia cu consideraţia cuvenită unei mari puteri şi unei mari culturi, fapt care mi-a atras din partea unora calificative puţin măgulitoare („postac pro-rus” e dintre cele mai blânde). Am făcut-o din convingerea că pe adversari trebuie să-i respecţi, nu să-i jigneşti şi, cu atât mai puţin, să-i minimalizezi. Însă vizita lui Dodon şi „tratatul” anunţat mă fac să mă întreb: atât de jos a căzut Rusia? Atât e de disperată situaţia ei strategică – cu toate succesele evidente în Orientul Mijlociu şi în Europa –, încât să ajungă să semneze „tratate” cu preşedinţi încă neinstalaţi în funcţie şi care, chiar şi după ce vor fi instalaţi, nu vor avea nici o putere executivă sau legislativă? Cui servesc asemenea modeste lovituri de imagine, care au consistenţa baloanelor de săpun? Până şi vechea şmecherie, a reducerii preţului la gaze, chiar dacă nu-i mai păcăleşte pe mulţi (cererea de gaze în regiune e în scădere), e mai substanţială decât „tratatele” semnate cu un clănţău neputincios, care deocamdată nu are nici o calitate oficială.

Ca s-o spunem pe şleau: chiar dacă nu ne place alegerea cetăţenilor Republicii Moldova, trebuie să o respectăm. Grav nu e, din nefericire, că Dodon ar duce teritoriul dintre Prut şi Nistru înspre Est. Grav este că îl va duce la ruină totală, pentru că nu are nici o resursă, nici o idee reală şi nici o soluţie. Nu are decât lozinci sovietice anti-româneşti, iar astea nu sunt comestibile nici măcar pentru rusofoni. Ţin câteva zile, cât ţine euforia samahoancăi, după care... foamea îşi cere drepturile.

E trist. Îi asigur pe toţi cei dispuşi să creadă că România jinduieşte la El Dorado-ul de peste Prut că sentimentul pe care îl avem faţă de Basarabia nu este cel de lăcomie, ci de jale. Nesfârşită jale.