Politică

articolul anterior articolul urmator

„Ce aţi căutat voi în Transnistria?”

31
12 Feb 2014 23:42:12
Ion Petrescu
Boris Elţin şi Mircea Snegur, o strângere de mână şi un acord care a amuţit armele, dar nu a rezolvat fondul disputei dintre Moscova şi Chişinău.
Boris Elţin şi Mircea Snegur, o strângere de mână şi un acord care a amuţit armele, dar nu a rezolvat fondul disputei dintre Moscova şi Chişinău.

Din când în când primesc mesaje de la europeni de peste Prut. Unii s-au stabilit ulterior în Franţa, muncind, studiind, întemeindu-şi o familie acolo. Alţii au venit în dreapta Prutului dorind să trăiască acum, nu într-un viitor incert, în comunitatea europeană. Şi pe unii şi pe alţii îi leagă de Republica Moldova amintiri uneori mai puţin plăcute. Cum o demonstrează şi epistola unui ofiţer în rezervă.

Colonelul în rezervă şi doctorul în istorie Anatol Munteanu este un interlocutor marcat de drama conflictului militar derulat la frontiera de est a Republicii Moldova, în anul 1992.

A strâns documente inedite, de la fotografii ale celor căzuţi la datorie, la organigramele unităţilor angrenate în acea confruntare inegală, una în care, totuşi, spre cinstea lor, nu puţini ofiţeri din Republica Moldova, de etnie rusă, nu şi-au trădat camarazii, care abia deschiseseră ochii spre libertate, după deceniile de despotism sovietic. 

Cu sprijinul magistrului Jipa Rotaru, istoric militar recunoscut, la Bucureşti, pentru tenacitatea cu care a studiat, în arhive, perioada când Conducătorul Ţării era mareşalul Ion Antonescu, conaţionalul Anatol Munteanu a rostuit reconstituirea sa, asupra luptelor din 1992.

Din această perspectivă pot fi parcurse, cu ochii minţii, rândurile de mai jos, care vor fi citite şi de mulţi dintre cei care au trăit atunci acele clipe tragice, cu arma în mână, acum fiind doar pensionari, în Republica Moldova.

Merită cunoscute întrebările şi răspunsurile colonelului Munteanu, mai ales de cei care vor vota, pentru prima oară, la alegerile parlamentare, din acest an, din cel de-Al Doilea Stat Românesc: 

Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, la Bucureşti.

_______________________________________________

 

PENTRU O STICLĂ DE BERE ŞI UN COVRIG, MOLDOVENII NOŞTRI VOR ALEGE IAR TRECUTUL?

Mai este puţin şi aproape că se împlineşte un sfert de veac de când, la 2 martie 1992, a fost tras primul foc de armă în Războiul pentru Independenţa Moldovei, acţiune urmată în plan diplomatic de actul de la 21 iulie acelaşi an, când Mircea Ivan Snegur, preşedintele de atunci al Moldovei, împreună cu omologul său Boris Elţîn, preşedintele Rusiei, au semnat Convenţia de „încetare grabnică a focului”, de încheiere a războiului de la Nistru, în fapt, dar care, în realitate, nu s-a terminat nici astăzi, în anul de graţie 2014. Fiindcă în urma respectivei convenţii efectiv „ruşinoase”, cum am numit-o încă de atunci, Ţara Moldovei a rămas tot mai la cheremul acestei superputeri militare în revenire de formă şi mai agresivă ca oricând, care cu zi ce trece face eforturi disperate să revină în matca vechiului imperiu ţarist şi, îndeosebi, al celui sovietic. Cu atât mai mult este datoria noastră să rămânem cu mintea trează şi, mai ales, să nu uităm… 

Să nu uităm că preşedintele Mircea Ivan Snegur şi generalii moldoveni din acea perioadă au capitulat în faţa inamicului, anulând dintr-o trăsătură de condei toate jertfele de neînlocuit ale tinerei noastre republici care, deşi beneficia de forţe de apărare efectiv respectabile, în primul rând de o Poliţie curajoasă, cu experienţă de luptă, de o armată tânără, însă dotată cu artilerie puternică, de o aviaţie mobilă, cu aparate supersonice şi, nu în ultimul rând, de câteva batalioane de infanterie motorizată, a trebuit, în ciuda râurilor de sânge vărsate, să plece steagul cu umilinţă în faţa unei armate de mercenari, de bandiţi şi de scursori ale societăţii adunate din nemărginirea întunecată a imperiului intrat, credeam atunci, în ireversibilă agonie… 

Cum a fost posibil, ne-am întrebat? Pentru ce atâţia eroi şi, mai ales, de ce în zadar? Pur şi simplu pentru că deşi semeaţă şi vitează la trup, Moldova noastră beneficia de o organizare deplorabilă, statul ei major a fost incapabil de încropirea unor operaţiuni militare impuse de anvergura şi importanţa acelui război şi aceasta datorită ofiţerilor cooptaţi acolo, unii dintre ei infiltraţi cu bună ştiinţă, ce-i drept, apţi pentru orice, mai puţin pentru conducerea la victorie a acelor soldaţi atât de viteji, cu nimic mai prejos decât arcaşii lui Ştefan cel Mare. 

Altfel spus, vai de armata de lei condusă de un berbec! Nici pe ei, pe aceşti comandanţi şi politicieni capitularzi, vinovati, să nu-i uităm!... Dar este de datoria noastră, pe adevăraţii eroi căzuţi atunci la datorie, pentru libertatea Moldovei să nu-i uităm! 

În ce mă priveşte, mi-am făcut datoria de onoare ca, de câte ori se iveşte prilejul să evocăm acele zile de foc în care Independenţa Republicii Moldova a trebuit să fie consfinţită iarăşi prin foc şi sabie, să-i pomenesc pe poliţiştii şi ostaşii noştri viteji care, cu credinţă în Dumnezeu şi speranţa în mai bine pentru neamul şi pentru copiii lor, neprecupeţind nimic, au răspuns prezent la chemarea ţării, scriind cu sângele lor o istorie de care trebuie să fim mândri, fiindcă nu este cu nimic mai prejos decât a altora, chiar dacă nu de fiecare dată am ieşit victorioşi. 

Prin urmare, n-avem voie, nu ne este permis să-i uităm vreodată pe cei patru martiri ai zilei de 13 decembrie 1991, poliţiştii Gheorghe Caşu, Valentin Mereniuc, Mihail Arnăut şi Ghenadie Iablocichin, căzuţi la podul de pe Nistru, în misiune. După ei, apoi, o dată cu primăvara, se vor aduna tot mai multe nume de viteji pe monumentele eroilor: Cezar Roman şi Gheorghe Coţuc, răpuşi de gloanţe la 24 martie 1992, după o luptă cu un grup de infractori separatişti, la Gregoriopol; Niculae Ţurcanu, Andrei Izbaş, Valeriu Cordineanu şi Valeriu Dumbravă, în ziua de 3 aprilie 1992, la Gâsca, atacaţi fiind de separatiştii ruşi şi arşi de vii; voluntarii Victor Ursu, Grigore Usinevici, Boris Vareaghin, Ion Grecul şi Constantin Ciobanu, la 17 şi 18 mai 1992, la Dubăsari–Cocieri, în luptă cu cazacii; grupul Filea Lupaşcu, la 18 mai 1992, într-o misiune de recunoaştere pe frontul Coşniţa; „cei 100” de ostaşi ai Armatei Naţionale de la podul Tighina, din acea dramatică zi de 20 iunie 1992, spulberaţi de tancurile ruseşti, ca tot aici, la Tighina, între 21–24 iunie 1992, să îngroaşe batalioanele eroilor moldoveni încă şase combatanţi: Ion Sprânceanu, Grigore Vârtosu, Serghei Culaţchi, Ion Digori, Ion Cojocaru şi Serghei Fiodor, urmaţi de alţi 50 de voluntari şi de poliţişti, la care se adaugă sutele de răniţi şi de mutilaţi pe viaţă. 

Unii, din fericire, au avut şansa să trăiască şi să povestească, în cazul în care nu le-a pierit curajul ori speranţa văzând cum au evoluat lucrurile după aceea, dar cu atât mai mult nu trebuie şterse cu buretele ignoranţei nici faptele lor de arme, nu mai puţin remarcabile. Şi mă gândesc, de pildă, la atacul fulgerător al batalionului comandat de colonelul Anton Gămuraru, intrat prin lupte în Tighina, unde a eliberat Secţia de Poliţie asediată de inamic precum şi oraşul care colcăia de separatişti – o faptă de un curaj excepţional, care a ridicat mult moralul moldovenilor noştri. 

O altă pagină de eroism şi sacrificiu s-a scris în luptele de apărare de la cinematograful „Drujba”, la „Drumul vieţii” sau cele purtate în centrul Tighinei, unde armata rusă, deşi călare pe tancuri, ca întotdeauna, s-a poticnit de poziţiile ocupate de luptătorii pentru Independenţa Moldovei. Este drept însă că şi jertfa apărării noastre a fost mare aici: peste 230 de răniţi, între care, în jur de 50 răniţi mortal. 

De fapt, cheia războiului aici a fost, şi cu atât este mai regretabil că nefiind susţinută de la centru această luptă, toate acele jertfe au fost în zadar, practic vorbind, întrucăt pierzând Transnistria, am pierdut toată glia… 

Nu în ultimul rând, gândul mă poartă la acea sublimă lecţie de eroism oferită de „Grupul Ilaşcu”, ai cărui membri, în frunte cu liderul lor, au fost umiliţi ca în Evul Mediu, bătuţi, torturaţi şi batjocoriţi, ademeniţi cu tot felul de momeli ca să trădeze, înfometaţi şi jigniţi, dar niciodată înfrânţi. 

Şi cu cât mă gândesc mai mult la aceste jertfe, cu atât nu-mi iese din minte întrebarea acelor jurnalişti occidentali care mai ieri, parcă, m-au întrebat cu cea mai mare inocenţă, deşi, nu-ncape vorbă, o undă de parşivenie tot am ghicit în glasul lor: „Ce aţi căutat voi în Transnistria?” 

Răspunsul îl dăduse demult, încă de acum aproape 100 de ani, Toma Jalbă, reprezentantul Transnistriei în Congresul ostăşesc de la Chişinău, din octombrie 1917, care tot cam aşa fusese întrebat, şi care a declamat de la înălţimea tribunei: 

„Dar eu vă întreb, fraţilor care sunteţi moldoveni, cum ne lăsaţi pe noi, moldovenii, cei ce suntem rupţi din această Basarabie, să trăim pe celălalt mal al Nistrului? Noi rămânem ca şoarecele în gura motanului? Dar să ştiţi că de ne veţi uita, noi vom săpa malul Nistrului şi vom îndrepta apa dincolo de pământul nostru, căci mai bine să-şi schimbe râul malul, decât să rămânem noi despărţiţi unii de alţii!”

Este şi mesajul pe care vreau să-l transmit acum, când lumea pare să se mişte din nou, conturându-se tot mai clar cei doi poli de anvergură continentală, situaţie în care Moldova, dacă va rămâne încremenită în proiect, riscă să fie făcută sandviş între retrogradul colos post-sovietic şi Europa Unită. 

Ar fi culmea ca, pentru o sticlă de bere şi un covrig, când va fi să voteze din nou, moldovenii noştri vor alege iarăşi… trecutul! 

Colonel (r.), dr. Anatol Munteanu

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

31 Comentarii

Vanatorul/d.c.
13.02.2014, 08:58:53

Eroii neamului trebuiesc amintiti si respectati..! Acesti barbati adevarati, au avut un crez. O Cauza.Romanismul. Nu ca forma a nationalismului ci ca asumare a identitatii nationale. La urma urmei e vorba de demnitatea de a-ti recunoaste radacinile si de a respecta memoria inaintasilor..Martiriul e sacrificiul suprem pe care doar cei bravi, curajosi, demni, il ..risca. E revoltator, e chiar tradare de neam si tara, atunci cand jertfa acestor martiri e calcata in picioare, tocmai de cei alesi sa explice celorlalte natiuni europene, sacrificiile pe care le-au facut si le fac romanii de peste Prut intru pastrarea demnitatii si ..fiintei nationale. Tradarea poarta un nume. PDS. La ce credeti ca s-au dedat acesti ticalosi lasi si obedienti rusilor..? Recent, in Parlamentul European, ca urmare a insistentelor d-lui. Cristian Preda si a "analfabetei" (nu-i asa antenistilor?) EBA si cu sprijinul PPE a fost introdusa pe ordinea de zi problema transnistreana si a grozaviilor pe care romanii trebuie sa le suporte acolo. Probabil ca n-o sa va vina a crede. Nu numai ca nu s-au inscris la cuvant, dar din sala disparusera toti europarlamentarii PSD..!!! Mai mult, atunci cand , inainte de dezbaterea in plen, s-a negociat textul rezolutiei comune a grupurilor politice, propunerea facuta de Cristian Preda și EBA cu sprijinul PPE, adica de inlocuirea trupelor rusesti cu o forta civila, ei bine, aceasta propunere a fost refuzata de negociatorul grupului socialist, nimeni altul decat pesedistul Ioan Mircea Pascu..! Fostul consilier al lui Iliescu, in vremea cand ne-am retras din negocierile referitoare la regiunea separatista...! Pana la urma propunerea a fost introdusa printr-un amendament, care a trecut in plen, cu votul PPE și al conservatorilor. A doua zi dupa dezbaterea din PE, Ponta a ales sa mearga la Soci, în tribuna cu Putin si nu la Tiraspol, alaturi de profesorul Iovcev. M-ar interesa parerea d-lui Petrescu, referitor la cele spuse in acest comentariu..!

+8 (8 voturi)
Vanatorul/d.c.
13.02.2014, 09:19:55

Daca dl.Ion Petrescu nu are nici o parere despre tradarea la care s-a dedat PSD-ul chiar sub ochii Europei, voi..intelege si nu-l voi judeca..prea aspru.

0 (4 voturi)
Ion Petrescu
13.02.2014, 11:00:57

Ceea ce am publicat, până acum, inclusiv pe acest website, dar şi acţiunile la care am luat parte, ca unul ce am rădăcini în România Răsăriteană dovedesc delimitarea mea faţă de tendinţa unor formaţiuni politice de a face, din interesul naţional al reunificării, o sursă suplimentară de voturi. Adevărul este că nici stânga, nici centrul, nici dreapta eşichierului politic românesc nu au acţionat conform aşteptărilor conaţionalilor noştri dintre Prut şi Nistru. Singura realitate, ce nu poate fi negată, este că dintre cei trei preşedinţi postdecembrişti ai României doar actualul este unionist. Şi poate dă Dumnezeu ca la Summitul NATO, dintre candidaţii polonez şi român, rămaşi în cursă, cel din urmă să fie noul secretar general al Alianţei. Multe se vor schimba în următorii patru ani.

+4 (8 voturi)
Vanatorul/d.c.
13.02.2014, 12:21:42

Sa inteleg ca il banuiti pe dl. Cristian Preda, ca ar fi intentionat sa-si faca "reclama politica" cu demersul dumnealui din PE, referitor la Transnistria..? Si-a "strigat" prin ziare sau televiziuni eforturile, lobby-ul facut printre parlamentarii europeni, pentru ca problema Transnistriei sa intre in dezbatere..? L-ati vazut undeva ca se bate cu pumnul in piept sau ca face delcaratii fanfaronarde referitoare la reintregirea neamului..? Asta insinuati..? Atat ati inteles din faptele petrecute chiar sub ochii Europei..?

+4 (8 voturi)
654815544566
13.02.2014, 09:23:07

Deci pana la urma moldovenii sunt tot romani ...au aceleasi apucaturi :)))))))) Bine, romanii prefera ulei si zahar ... dar parca tot mai buna ar fi o bere si un covrig cu susan :))))) Ce natie retarda suntem

-7 (7 voturi)

Vezi toate comentariile (31)

Modifică Setările