Ce fel de preşedinte mai poate fi Vladimir Voronin?

Vladimir Voronin a fost ministru de interne al RSS Moldoveneşti în 1989-1990 şi preşedinte al aceleiaşi republici (redenumite ”Republica Moldova” dar rămase sovietice) în 2001-2009. FOTO: mediafax.ro

Preşedintele Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, Vladimir Voronin, şi-a anunţat intenţia de candida la alegerile prezidenţiale fixate pentru data de 30 octombrie, într-o intervenţie avută miercuri seara la postul public de radio de la Chişinău.

Voronin şi-a retractat în ziua următoare declaraţia invocând necesitatea unei decizii colective a partidului pe care-l conduce cu privire la nominalizarea unui prezidenţiabil precum şi a unei definitivări a condiţiilor de participare la alegeri în urma unor eventuale modificări ale Codului Electoral care să prevadă necesitatea colectării a 15.000 de semnături pentru a accede în competiţia pentru postul de preşedinte.

Apelul preşedintelui PCRM la discuţiile din organele de conducere ale partidului aminteşte de „centralismul democratic” al adoptării deciziilor colegiale în toate partidele comuniste care au preluat modelul leninist implementat în Partidul Comunist (al bolşevicilor) din Rusia Sovietică şi apoi în PCUS. Voronin face abstracţie, în discursul său, de poziţia sa de lider incontestabil al unei formaţiuni care şi-a văzut rândurile subţiate de mai multe ori în ultimii ani şi mai ales după ce în urmă cu câteva luni 14 deputaţi au părăsit fracţiunea PCRM. El încearcă să-şi prezinte partidul drept unul ”serios” şi dacă se poate, unicul din Republica Moldova care merită să se numească aşa. Însă atâta timp cât a fost la putere, în 2001-2009, preşedintele Vladimir Voronin a acţionat într-un mod cu totul diferit: şi-a subordonat, din postura de şef al statului, toate instituţiile şi a instaurat un regim autoritar de facto.

Pe durata celor două mandate ale sale în funcţia de preşedinte al statului, sursa puterii lui Vladimir Voronin era funcţia de preşedinte al partidului care exercita guvernarea şi care deţinea o majoritate confortabilă în parlament. Concentrând în mâinile sale atât calitatea de şef al partidului de guvernământ cât şi pe cea de şef al statului, Voronin a construit o simplă verticală a puterii, prin intermediul căreia şi-a asumat rolul de ”preşedinte puternic” şi chiar de tătuc al ”naţiunii moldoveneşti”, având la dispoziţie, mai ales în ultimii doi ani de mandat, un întreg cor de adulatori care-l îndemnau public, în emisiuni televizate, să candideze pentru un al treilea mandat. Cu o guvernare care promova deschis un moldovenism de factură sovietică, de această dată în fornulă ”naţionalistă moldovenească” îndreptată împotriva ”românizării”, Voronin începea să semene tot mai mult cu Nicolae Ceauşescu. Persoana lui începea să fie asociată cu cea a altor lideri ai ”poporului moldovenesc multisecular”, în primul rând cu cea a lui Ştefan cel Mare, un domnitor ”moldovan” a cărui misiune – apărarea de toţi duşmanii externi, dar în primul rând de valahi – este dusă mai departe de eminentul lider şi tovarăş Vladimir Nikolaevici Voronin. Că apărarea Moldovei de români se făcea în cea mai mare parte în limba rusă e partea a doua. Partea a treia, probabil, constă în calificativul pe care ministrul de externe al RSS Moldoveneşti, generalul Vladimir Voronin, l-a dat în decembrie 1989 moldovenilor pe care începe să-i apere din postura de preşedinte al Republicii Moldova după mai bine de un deceniu. După violenţele din faţa sediului Ministerului Afacerilor Interne din Chişinău, Partidul Comunist Moldovenesc (parte a PCUS) organizează o plenară a Comitetului Central la care Voronin este chemat pentru a da explicaţii cu privire la confruntările dintre manifestanţi şi forţele de ordine. El îşi declară neîncrederea pe care o are în contingentul de miliţieni din Chişinău deoarece ”80 la sută dintre miliţienii din Chişinău sunt berbeci”. Berbec (”baran” în rusă) fiind un termen peiorativ utilizat de rusofoni pentru etnicii români din fosta RSSM şi actuala RM.

Poate că şi atitudinea dispreţuitoare pe care Voronin o manifestă, în realitate, faţă de majoritatea românească a Republicii Moldova explică eşecul său de a se transforma, pe parcursul mandatelor sale, din preşedintele unui partid (dominant la acea oră) în preşedintele unui stat. În anul 2001, el a ajuns preşedinte al Republicii Moldova în urma unui vot acordat de deputaţii PCRM din parlament. În 2005, a fost reales cu susţinerea deputaţilor din partea PPCD, PDM şi PSL. Ca atare, liderulului comunist nu-i mai rămăsese decât să-şi folosească partidul pentru a controla întregul stat, ceea ce a şi făcut. Cu o impertinenţă tipică oricărui nomenclaturist sovietic, comunistul-şef vorbeşte astăzi despre obligaţia guvernării actuale să respecte constituţia şi legile, în condiţiile în care în timpul mandatelor sale legile şi chiar constituţia a fost călcată în picioare zilnic, comiţându-se în mod sistematic depăşiri ale competenţelor sale fixate prin constituţie.

Comportamentul lui Voronin, discursul lui, mai poate prinde la unii cetăţeni, însă nu vor asigura niciodată câştigarea unor alegeri prezidenţiale directe. Data trecută când literul comuniştilor a candidat pentru postul de preşedinte în cadrul unor alegeri cu vot direct, în 1996, a obţinut 159.393 de voturi, ceea ce reprezinta puţin peste 10% din sufragii, clasându-se pe lângă locul al treilea.

În virtutea celor enumerate mai sus, îmi pun întrebrea: ce fel de preşedinte mai poate fi Vladimir Voronin într-un al treilea mandat. Iar răspunsul la întrebarea asta e: cel mult, unul care va rămâne preşedintele unui partid, nu al statului, pavând astfel calea deja bătătorită spre autoritarism, reforme mimate şi stagnare generalizată. Ceea ce s-a întâmplat deja în 2001-2009.

O expresie atribuită lui Albert Einstein spune că problemele nu pot fi rezolvate cu oamenii care le-au creat. Este şi cazul generalului sovietic de miliţie Vladimir Nikolaevici Voronin.