Centenarul care incomodează

Peste un an, Republica Moldova va aniversa 100 de ani de la ieşirea din componenţa Rusiei, prin proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti. Un act cu consecinţe, fără îndoială, istorice, căci el a deschis calea revenirii Basarabiei la românitate. Nu numai a unirii politice (prin care vechea provincie a Moldovei medievale a devenit provincie a Regatului României), ci şi a revenirii la cultura şi identitatea românească.

Sunt foarte curios cum va fi marcat acest centenar, la nivelul decidenţilor politici din Republica Moldova de azi. Va fi celebrat acest centenar în sensul adevărului istoric, ca o rememorare a primului pas al revenirii Basarabiei la România, sau, dimpotrivă, ca pe un „act fondator” al „statalismului” actual, profund antiromânesc?

Faptul că nimeni nu pare a se agita, la apropierea lui 2017, nu trebuie să ne mire. Şi nici nu trebuie luat ca pe o expresie a indigenţei publice generale din Basarabia. „Hramul oraşului Chişinău” (sărbătoare tipic rusească, inexistentă în tradiţia românească) aratä că, atunci când se doreşte, există suficiente fonduri pentru a sărbători, iar manifestările menite a celebra centenarul actului de la 1917 sunt, oricum, mult mai ieftine decât parangheliile cu grătare, vin şi dârla-dârla.

Nu. Liderii basarabeni, pro-europeni şi anti-europeni, unionişti şi „statalişti”, deopotrivă, sunt în aşteptare. În toamna acestui an, vor avea din nou loc alegeri prezidenţiale directe. Iar bătălia dintre cele două tabere e mai strânsă ca niciodată, chiar dacă, în spiritul gorbaciovist al Constituţiei Republicii Moldova, preşedintele are mai mult un rol reprezentativ, nu decizional. Însă, în stânga Prutului, bătălia politică este una simbolică, în care logica şi realitatea sunt inutile. În eventualitatea unei victorii (puţin probabile, totuşi) a lui Dodon, chiar dacă actuala majoritate ar rămâne fermă pe poziţii în Parlament, întreaga republică şi-ar redescoperi, peste noapte, afecţiunea milenară faţă de Rusia şi, fireşte, nesfârşitele posibilităţi de dezvoltare care aşteaptă după colţ, numai cu condiţia ca Republica Moldova să renunţe la parcursul european.

În această logică, fireşte că actul de la 1917 va fi şi el interpretat ca o primă manifestare a „statalităţii”, pe care, ulterior, decizia Sfatului Ţării, din 27 Martie 1918, de Unire cu Ţara, a deturnat-o.

Dacă, în schimb, ar câştiga un exponent al liniei pro-europene, atunci interpretarea pe care ar căpăta-o evenimentul din 1917 ar fi cu totul alta. Desprinderea de Rusia ar fi primul pas al „afirmării europene” a Basarabiei. (Ceva îmi spune că, deşi se feresc să denigreze România, multora din liderii „pro-europeni” le e la fel de frică să vorbească despre Unirea din 1918, pe cât le e să vorbească de o eventuală nouă unire!)

Dacă n-ar fi trist, ar fi amuzant. La 25 de ani de la ieşirea din URSS, Basarabia oficială încă nu a ieşit din obişnuinţa, tipic sovietică, a interpretării trecutului din punctul de vedere al intereselor prezentului. Asta ar trebui să ne îngrijoreze, în primul şi-n primul rând, chiar mai mult decât ostilitatea neascunsă cu care este privită la Chişinău (cu excepţia istoricilor, a lingviştilor şi a scriitorilor) orice chestiune legată de trecutul românesc al provinciei.

Nu-i exclus ca, de frică, actul de la 1917 să fie marcat în Basarabia prin câteva manifestări formale, cu circuit închis şi... sub acoperire. Prietenii (zbuciumaţi) ştiu de ce.