Cică „noi suntem poporul!”

Poză simbol: Preambulul Constituţiei SUA

Mişcările protestatare au un farmec aparte şi nu vor putea fi niciodată pe deplin studiate. A-i organiza pe oameni să arunce cu pietre este mai uşor decât a-i motiva să participe la acţiuni de caritate. Nu-ţi trebuie multă minte să inciţi spiritele, să menţii sau să sporeşti nemulţumirea cvasi-generală, ca într-un final să obţii dividende politice. E mai dificil să construieşti decât să distrugi.

Poporul, prin definiţie, este o comunitate umană care locuieşte pe acelaşi teritoriu, vorbeşte aceeaşi limbă şi împărtăşeşte aceleaşi tradiţii. Însă nu toţi membrii acestuia gândesc şi acţionează la fel. Există mai multe categorii şi grupuri sociale, ale căror îndeletniciri, preocupări şi convingeri diferă. La alegeri, cetăţenii cu drept de vot îşi deleagă o bună parte din suveranitate unor reprezentanţi mandataţi pentru o anumită perioadă, care şi aceştia, la rândul lor, au viziuni şi opinii divergente. De aceea, nicio organizaţie sau grupare nu poate să-şi aroge dreptul de a vorbi şi acţiona în numele tuturor. Atât Platforma „DA”, cât şi tandemul „DU” au grave probleme de legitimitate de fiecare dată când se erijează în postura de „plenipotenţiari ai poporului”.

Deja de 24 de ani, în Republica Moldova (co)există mai multe popoare: de la cel „multinaţional” la cel deznaţionalizat; cel (neo)comunist, dar şi cel unionist; cel pro-european alături de cel pro-siberian etc. Asta fără a pune la socoteală încrengăturile şi ramificaţiile cunoscute drept neamuri, clanuri, cumetri şi nănaşi, care se pare că sunt anterioare însăşi „poporului moldovenesc”. Şi orice tentativă de a ne debarasa de ele se consideră echivalentă unui atentat la adresa „statalităţii” multiseculare, de parcă am fi cu toţii descendenţii direcţi ai lui Bogdan Întemeietorul, iar Ştefan cel Mare ar fi fost unul dintre primii preşedinţi.

Evocarea voinţei populare de către un număr infim de cetăţeni frustraţi şi manipulaţi, care sunt periodic angrenaţi în veritabile „pelerinaje de protest” la Chişinău, nu poate decât să provoace nedumerire şi dezamăgire. E una să vorbeşti în nume propriu şi cu totul altceva să-ţi atribui părerea altora. Dacă există oameni informaţi care nu cred în „Sfinţii Mucenici Ţopi”, ei trebuie excomunicaţi din „popor”? Dacă se va dovedi că nu doar mafia locală a delapidat băncile, dar mai ales cea regională (ca să nu zic rusească), va fi în stare „poporul” să o pedepsească şi pe aceasta (măcar cu televizorul)? Şi, nu în ultimul rând, dacă se va demonstra că Ţopii sunt legaţi cu interlopii, va mai ieşi poporul împotriva „poporului”?

Şi pentru că „pasărea pe limba ei piere”, Renato Usatîi a prezentat nişte documente care atestă implicarea în furtul miliardului a mai multor persoane dubioase, originare din regiunile separatiste ale Ucrainei. Păi dacă Aeroportul a fost cedat, pardon – concesionat pentru 49 de ani (adică pentru o perioadă de 2 ori mai mare decât însăşi existenţa acestui stat) unor investitori obscuri dintr-o înfundătură a Siberiei, de ce ar trebui să ne mire că în „afacerea secolului” figurează cetăţeni străini, îndeosebi ai Federaţiei Ruse? Fenomenul în sine a fost prezentat şi în Raportul Kroll, doar că puţini au avut interesul să observe şi să explice oamenilor ceea ce este destul de evident: piticii noştri politici, denumiţi emfatic „oligarhi”, aveau nişte poliţe de achitat şi pentru că nu sperau să mai rămână la guvernare au încercat să dea lovitura înaintea alegerilor parlamentare din 30 noiembrie. Mă opresc aici, fiindcă toate detaliile vor ieşi la iveală, la timpul lor. Până atunci, însă, nu uita, dragă popor, să-ţi cauţi de treabă şi să nu nimereşti la abator...