Comuniştii sau „opoziţia“ uzurpată

„La Vilnius a fost violată în mod direct, brutal şi obraznic Republica Moldova!“. Această frază-fanion a liderului PCRM pune în valoare profunzimea gândirii politice a partidului său, întreaga sa viziune asupra prezentului şi viitorului Moldovei.

„Cine nu are Opoziţie să-şi cumpere“ – aşa ar trebui parafrazat celebrul proverb despre bătrâni. Într-un stat democratic rolul Opoziţiei nu poate fi subestimat: ea reprezintă o alternativă, o contragreutate necesară la politicile guvernamentale – nu una echivalentă, evident, pentru că ar paraliza Executivul, dar una suficient de articulată pentru a-i semnala derapajele, „a-l trage de mânecă“ şi chiar a bloca legi şi decizii pe care le consideră eronate, apelând la opinia publică.

Într-un stat democratic, Opoziţia este prietenul mass-mediei şi aliatul societăţii civile; simplul fapt că reprezintă minoritatea pe eşichierul politic, că nu deţine pârghii de influenţă instituţionale (cu excepţia cazului când i se distribuie din oficiu anumite funcţii de control, cum ar fi, de exemplu, şefia Curţii de Conturi) îi conferă un fel de statut intangibil, o aură de credibilitate. Fără o Opoziţie serioasă, responsabilă şi activă, Puterea se moleşeşte, se consideră de la un punct încolo infailibilă, inexpugnabilă, abonată la impunitate. În societăţile în care statul de drept funcţionează prost, Puterea poate luneca în Dictatură, instaurează arbitrarul politic şi injustiţia extremă.

Spectacolul pe care l-am urmărit miercuri, 11 decembrie, în Parlament, la dezbaterea moţiunii de cenzură, a demonstrat că pierderea puterii nu i-a ajutat cu nimic pe iniţiatorii acesteia, comuniştii. De regulă, „căderea“ în Opoziţie oferă unui partid şansa unui purgatoriu moral, îl ajută să scape de iluzii pernicioase, de apucăturile căpătate în perioada anterioară, când era „mare şi tare“. Nu e cazul PCRM. Din păcate. Nu pentru ei, ci pentru noi, cetăţenii. Comuniştii nu l-au trimis la pensie pe Voronin, nu şi-au schimbat denumirea (în folosul unei titulaturi mai onorabile, specifice stângii europene), au rămas tributari aceloraşi anacronisme cu Lenin, 9 mai, revoluţia bolşevică ş.a.m.d. Au degenerat până la condiţia unui partid extremist, care boicotează legile, cheamă la insurecţie civică, instigă minorităţile naţionale împotriva cursului de integrare europeană, agită preoţimea cu vederi conservatoare, ameninţă cu represalii adversarii politici. PCRM e un partid antiintelectual prin definiţie care, prin comportamentul său brutal şi limbajul grobian, răspândeşte un model eminamente nociv pentru sănătatea morală şi spirituală a naţiunii, sugerează ideea că un lider politic poate avea succes în Moldova doar imitând conduita lui Voronin, aşa cum o fac mai tinerii comilitoni şi discipoli ai acestuia.

După Vilnius, coaliţia de guvernământ are în faţă un calendar foarte strict, cu reforme şi termene de execuţie, pentru ca Moldova să poată semna la anul Acordul de Asociere la Uniunea Europeană. Un partid de opoziţie responsabil ar veghea ca puterea să-şi respecte angajamentele asumate în faţa cetăţenilor şi a partenerilor europeni. Şi, fireşte, ar capitaliza în mod legitim nemulţumirile populare, cauzate de aceste promisiuni nerespectate. PCRM are o altă agendă. Comuniştii nu au făcut nimic decât să boicoteze actuala putere şi instituţiile statului prin demonstraţii zgomotoase şi false moţiuni de cenzură, să demonstreze că tot ceea ce s-a spus despre ei – că sunt un partid antinaţional, un „detaşament de paraşutişti“, o organizaţie ieşită din cadrul unui sistem democratic – este adevărat. Să te opui unui parteneriat cu Uniunea Europeană, care îţi oferă atâtea posibilităţi de dezvoltare ca popor – drepturi civice, libertatea de călătorie, justiţie echitabilă, locuri de muncă, investiţii în economie, modernizare, educaţie şi evoluţie culturală… – înseamnă să nu-ţi pese de soarta acestei ţări şi de cetăţenii cărora pretinzi că le iei apărarea.

Am putut contempla la dezbaterea moţiunii depuse de comunişti vidul lor lăuntric, demagogia structurală, inconsistenţa argumentelor. În schimb, l-am văzut pe Iurie Leancă tot mai sigur în postura de prim-ministru, ironic şi ofensiv, pregătit să facă faţă altercaţiilor cu nişte adversari contondenţi şi vulgari. Am văzut o Coaliţie solidară şi hotărâtă să-şi urmeze programul de guvernare. Comuniştii sunt în realitate aliaţii involuntari ai actualei puteri, prestaţia lor o întăreşte, nu o subminează. De aceea, ca „opoziţie“, comuniştii ocupă un loc nemeritat (şi nemuncit), nu mai e nevoie ca cineva să polemizeze cu ei, să le desfiinţeze ideile şi procedeele ci, aşa cum remarca şi premierul Leancă, e destul să fie lăsaţi să vorbească, să-şi dea în petic, să-şi dezvăluie impostura.

Comuniştii urăsc tot ce e românesc, adică tot ce e naţional în Republica Moldova, speculează nevoile materiale ale populaţiei, deşi în lunga lor guvernare au contribuit masiv la adâncirea sărăciei, prin faptul că au ţinut izolată Moldova, că au lipsit-o de orice şansă de progres şi dezvoltare. Azi, ca opoziţie, au şi ei o alternativă la actuala putere. Numai că după ce încetează să-şi zdrăngăne armele, după ce se face puţină linişte în jurul lor şi lumea îşi ciuleşte urechea ca să le audă „oferta“, tot ce spun comuniştii este „Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan!“. După un asemenea anunţ epocal nu mai trebuie să răsune huiduieli şi fluierături, ci doar un hohot prelung de râs… Un râs amar, de fapt, pentru că prea mulţi concetăţeni de-ai noştri încă mai înghit „nada“ eurasiatică.

„La Vilnius a fost violată în mod direct, brutal şi obraznic Republica Moldova!“. Această frază-fanion a liderului PCRM pune în valoare profunzimea gândirii politice a partidului său, întreaga sa viziune asupra prezentului şi viitorului Moldovei.

Ce să mai spunem? Numai Coaliţia Pro-Europeană ar fi capabilă să-i scoată pe comunişti din starea lor de mucava. Numai ezitările, corupţia la vârf şi lipsa de voinţă reformistă ar mai reuşi să le dea o consistenţă la care Voronin şi ortacii lui nu ar visa în veci. Aşa cum s-a întâmplat cu crima din Pădurea Domnească, atunci când comuniştii s-au pomenit, peste noapte, în rolul de procurori morali, de gardieni ai statului de drept. A fost cea mai mare uzurpare pe care şi-o putea imagina Moldova după trei ani de guvernare democratică.