Despre convergenţă

Într-un epilog la cartea sa clasică, Rusia şi Bazinul dunărean, basarabeanul Leon Casso, fost înalt funcţionar imperial rus, arată cauzele eşecurilor repetate ale puterii imperiale de a pune pe picioare Basarabia.

În pofida sumelor investite pentru a deznaţionaliza provincia şi, în acelaşi timp, a o transforma într-un soi de „oglindă” a Imperiului Rus, care să îi atragă pe creştinii din Balcani către „maica Rusie”, Basarabia a rămas în permanenţă subdezvoltată şi înapoiată. La 1918, când a revenit la ţara-mamă, era provincia cea mai puţin alfabetizată, cu cea mai proastă infrastructură şi cu cea mai puţin dezvoltată industrie din întreaga Românie.

Cauzele acestei subdezvoltări, arată Leon Casso, nu ţin nici de felul de-a fi al basarabeanului, nici de resursele provinciei, nici de climă. Ci de o fatalitate, provocată chiar de raptul de la 1812. Economia Moldovei era, în mod natural, alcătuită din convergenţa economiei din jumătatea de vest (axată mai ales pe produse specifice zonelor de deal şi de munte) cu cea din jumătatea de est (unde predominau cele de câmpie). Acestea se întâlneau în salba de târguri de pe cele două maluri ale Prutului, iar schimbul economic alimenta prosperitatea principatului. După 1812, acest circuit economic natural s-a rupt, iar în locul lui s-a instalat o realitate artificială, în care Basarabia a trebuit să îşi furnizeze singură anumite produse şi să „dubleze” o serie de produse din jumătatea de vest, acum inaccesibile, în timp ce de peste Nistru nu au venit produsele care altădată veneau de peste Prut. De aceea s-au dezvoltat, de pildă, după 1812, viile din Basarabia, până atunci (vezi Cantemir, Descriptio Moldaviae...) considerate inferioare.

Leadership-ul de la Chişinău trebuie să îşi pună întrebarea: ce-i de făcut? Mergem înainte, în indiferenţa şi indolenţa de până acum, sperând eventual într-o soluţie miraculoasă (de tipul refacerii Uniunii Sovietice)?

La fel s-a întâmplat şi după cel de-al doilea rapt, survenit în 1944. Basarabia a trebuit să fie dezvoltată rapid, din motive ideologice, ca să susţină cu argumente „justeţea” raptului teritorial şi a teoriilor privind existenţa unei naţiuni şi a unei limbi „moldoveneşti”, distincte de cea română. De aceea, URSS a investit destul de mult în fosta RSS Moldovenească, mai întâi în industrializarea agriculturii (cu consecinţe dramatice asupra mediului, ca în cazul combinatelor de porci ale lui Bodiul), apoi în industrializarea propriu-zisă. Dar rezultatele au rămas modeste: Basarabia „sovietică” a fost una dintre cele mai sărace republici unionale, cu o infrastructură precară, cu un indice de motorizare foarte scăzut şi, în general, cu un orizont civilizaţional deficitar.

După 1991, nou-născuta Republica Moldova ar fi trebuit să procedeze la reformele economice pe care le-au introdus majoritatea statelor foste comuniste, reforme care au ajutat Letonia, Lituania şi Estonia – „colegele” Basarabiei, în perioada perestroikăi, în bătălia pentru destructurarea URSS – să adere la Uniunea Europeană, în 2004,  şi să cunoască o frumoasă dezvoltare economică şi socială. În pofida problemelor şi a decalajelor faţă de statele occidentale, cele trei ţări baltice sunt, astăzi, de nerecunoscut, faţă de nivelul de la care au pornit în 1991.

La fel s-a întâmplat, mai mult sau mai puţin, şi în Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi chiar Bulgaria. În toate aceste ţări există în continuare probleme economice şi sociale şi dezechilibre nerezolvate. Însă orice observator obiectiv percepe transformarea lor radicală, faţă de înfăţişarea pe care o aveau în 1989.

Doar ideea de reformă nu e suficientă. Nici banii de la FMI şi din România.

În actuala Republică Moldova nu s-a întâmplat deloc aşa. A existat un proces de privatizare, la capătul căruia toate obiectivele cât de cât interesante au trecut în posesia unor afacerişti veroşi (cei mai mulţi, de origine rusă), rudele mai sărace ale celebrilor „oligarhi” ruşi. Totul s-a vândut pe nimic sau s-a închis, iar puţinele întreprinderi care mai produc ceva, nu o fac pentru prosperitatea Republicii Moldova şi nici a salariaţilor lor. Şi atât. Dezechilibrele macro-economice sunt teribile, iar resursele pentru relansare, tot mai scăzute.

În aceste condiţii, leadership-ul de la Chişinău trebuie să îşi pună întrebarea: ce-i de făcut? Mergem înainte, în indiferenţa şi indolenţa de până acum, sperând eventual într-o soluţie miraculoasă (de tipul refacerii Uniunii Sovietice)? Sau conştientizăm faptul că modelul economic basarabean, bazat pe închiderea totală faţă de piaţa vestică şi integrarea în cea estică, este de la bun început condamnat să eşueze? Şi, fiind condamnat să eşueze încă din 1812, nu poate reuşi în 2016?

Doar ideea de reformă nu e suficientă. Nici banii de la FMI şi din România. E nevoie ca Basarabia să conştientizeze nevoia de a se reconecta la infrastructura economică europeană, pentru că numai la vest de Prut există complementaritate şi convergenţă economică.

În plus, la ora actuală, numai aici mai există interes şi resurse pentru a sprijini refacerea cu adevărat a Republicii Moldova şi redarea demnităţii cetăţeanului ei.