Dilema cifrelor

Am un interes destul de circumscris pentru tot soiul de sondaje, globale şi naţionale: mentalitatea colegilor de planetă sau a bucăţii de pământ şi interferenţele psiho-socio-politice.

Ca de fiecare dată după apariţia unui nou studiu de sondare a opiniei publice, simt nevoia - aproape morbidă - să culeg date anecdotice şi să mă joc de-a râsu’-plânsu’ cu cele spuse, crezute şi ipotetic făcute de moldovenii mei. Chiar aşa, cum altfel decât cu multă condescendenţă de psiholog să înţeleg răspunsurile majorităţii din sondaje?

Aşa s-a întîmplat şi de această dată. Cifre şi procentaje, pe care le traduc, cu precauţie,  în ipoteze şi concluzii. Unele, o nebuloasă pentru mine. Altele – motive de îngrijorare.

În prima categorie se înscriu şi următoarele date: 72% din cetăţeni consideră că „în ţara noastră în lucrurile merg într-o direcţie greşită“  şi doar 20% consideră că „direcţia este bună“. Aceleaşi sondaje relevau procentaje apropiate cu acestea în anii ’98, ’99, 2000 - adică atunci când salariile şi pensiile nu se plăteau câte 2-3 ani la rând; precum şi în preajma alegerilor parlamentare din 2009.

Pentru mine şi pentru alţii cu care discut, este evident faptul că „lucrurile merg“ foarte diferit acum în Moldova decât în acele perioade. Se pare însă că majoritatea este de o altă părere. De ce cred aşa moldovenii? Chiar batem pasul pe loc? Nici chiar schimbarea puterii (şi a unor vectori) nu este în măsură să zdruncine convingerile pesimiste ale moldovenilor sau, mai rău... o fi politica de vină?

Singura ipoteză plauzibilă (cu sau fără ghilimele, nici nu mai ştiu) la care am ajuns după mai multe conversaţii, este că moldovenii au avut anumite aşteptări (prea mari, mari sau cum o fi) şi acum au certitudinea că acestea nu au fost justificate. Fie că au sperat ca lucrurile să se schimbe cu repeziciune, fie că le-a secat răbdarea... Nu ştiu. Sau poate nemulţumirea este una dintre trăsăturile „particularizatoare“ ale poporului nostru? Ca parte a identităţii, a Ethos-ului românesc? Ca soluţie? O moştenire sovietică? Sau mecanism de apărarea şi supravieţuire „demnă“ în faţa propriilor acuzaţii de eşecurile personale?

Justificând-ne propria nereuşită, blamăm statul, ţara şi conducerea că ne duc altundeva decît acolo unde e „bine“? Nu ştiu. Şi nici concluzii nu am putut face din aceste date. De-aia le-am expediat fără milă, dar cu o oarecare suspiciune, în categoria nebuloaselor.

Cea de-a doua categorie, a cifrelor alarmante, începe trist: preşedintele Rusiei Vladimir Putin se bucură de cea mai mare încredere a cetăţenilor Republicii Moldova, cu 74,6%, printre oamenii politici de peste hotare. Pentru care merite, prin ce procedee de seducţie sau mediatice? Nu ştiu, dar cred că nu e de bine. Când văd şi celelalte cifre (Angela Merkel cu 52%, Barack Obama cu 48,9% şi Traian Băsescu cu 37,8%), înţeleg că nici susţinerea cvasi-necondiţionată a doamnei cancelar, nici charisma americănească şi nici discursul fidel despre locul Moldovei în UE a domnului preşedinte român nu reuşesc să contrabalanseze clişeele despre o iluzorie superioritate, tributul statornicit în ADN-ul basarabenilor şi vasalitatea psihologică a acestora în raport cu ruşii.

Sunt cifre pentru care nu am găsit categorii. Şi nici nu prea am căutat mai departe decât în „înţelepciunea populară“ potrivit căreia „capra vecinului dă lapte mai mult“, (mai gras sau mai des). Aici am găsit explicaţia pentru cifra de 34% care consideră că „în lume lucrurile merg într-o direcţie bună“ (în comparaţie cu 20% care cred la fel despre direcţia Republicii Moldova).

Ca psiholog, ştiu că procesele sociale pot afecta măsurările statistice. Ştiu că unele cifre pot fi desluşite, mai cu seamă de sociologi şi analişti care pot face corelări şi ipoteze credibile. Mai ştiu că, uneori, erorile statistice limpezesc unele diferenţe dintre real şi calculat. Ştiu că teoriile psihologice explică unele răspunsuri ale majorităţii prin anumite erori cognitive. Dar nu ştiu ce să fac cu hibele mentalităţii.