„Euromaidanul“ şi imaginea lui Ianukovici la Vilnius

Am senzaţia în ultimul timp că trăim pe nişte plăci tectonice, care s-au trezit la viaţă, şi nu mă refer la cutremurele din munţii Vrancei (deşi s-au înmulţit şi ele!), ci la mişcări generate de decizii politice şi dispoziţii populare.

Republica Moldova, după Vilnius, pare să arate Occidentului şi lumii în general o altă faţă, mai plăcută, mai frecventabilă. Şi chiar suntem frecventaţi: John Kerry, bunăoară, poate glosa geopolitic, iată, şi din beciurile de la Cricova – „arma strategică“ a Moldovei! Rămâne ca această impresie artistică să se plieze pe realităţile noastre nu tocmai fericite.

Dar mai interesant decât a contempla admirativ sau critic euro-performanţele Chişinăului este să privim spre Kiev, unde de câteva zile s-a instalat „Euromaidanul“. Mană cerească pentru televiziuni, care şi-au tras nişte generice de „Breaking News“ cu lupte de stradă, pentru incitarea spectatorilor. Dincolo de spectacolul mediatic, exploziv, ar merita să decelăm asemănările dintre noi şi ucraineni, la capitolul evoluţii post-totalitare şi în zona aspiraţiilor pro-europene.

Prima similitudine care îmi vine în minte este cea dintre Ianukovici şi Voronin. Sunt ca doi fraţi în oglindă. Ambii au clacat în momente decisive pentru ţara lor, doar că în sens invers: comunistul Voronin a tras pe sfoară Rusia, atunci când a refuzat în ceasul al 12-lea să semneze „Planul Kozak“, în 2003, stricându-i lui Putin triumful de „pacificator“ pe malurile Nistrului; Ianukovici i-a înşelat pe europeni, chiar în ajun de Vilnius, după două întâlniri secrete cu Putin, la Soci şi la Moscova, şi i-a trădat pe majoritatea ucrainenilor, dând asocierea cu Uniunea Europeană pe banii ruşilor, de care Ucraina, greu lovită de criză, nu se poate lipsi. Ianukovici s-a întors de fapt la „matcă“, pentru că ruşii l-au ajutat să devină preşedinte în 2010. Nu altfel a procedat „geamănul“ său de la Chişinău: după ce s-a „răzvrătit“ împotriva Rusiei, trei ani mai târziu Voronin a aruncat peste bord, fără regrete, dorinţa de integrare europeană a moldovenilor.

Avem, aşadar, doi conducători post-sovietici emblematici, meschini şi primitivi în prospecţiunile lor politice şi geopolitice, tributari aceleiaşi stilistici de giruetă, gata în orice moment să scoată la mezat viitorul popoarelor lor. Demonstraţiile de azi de la Kiev, evenimentele dramatice pe care le urmărim, induc o altă afinitate înscrisă în codul genetic al regimurilor de acest fel: represiunea sălbatică împotriva unor protestatari paşnici. Intervenţia zbirilor de la „Berkut“ ne-a amintit de vânătoarea de oameni de pe străzile Chişinăului din seara zilei de 7 aprilie 2009. În ambele capitale s-a încercat deturnarea protestelor pe albia violenţei, prin infiltrarea unor agenţi provocatori, pentru a denigra şi compromite revendicările Opoziţiei. Tot ca la noi, autorităţile ucrainene au cerut universităţilor de la Kiev să prezinte lista studenţilor care au participat la manifestaţiile antiguvernamentale. Rusia, prin reţelele sale de influenţă, aplică în fostele colonii aceleaşi scenarii diversioniste.

Nu ştiu dacă afinităţile dintre „Euromaidanul“ ucrainean şi PMAN-ul basarabean de-acum patru ani vor merge până într-acolo încât Ianukovici, urmându-l pe Voronin, să piardă puterea (oricum, şi la Vest şi la Est, preşedintele ucrainean e considerat deja un paria, un politician expirat, până şi chinezii i-au întors spatele!), sau dacă vinovaţii de brutalităţile de la Kiev vor scăpa nepedepsiţi – spre deosebire de Papuc şi Botnari, foştii şefi ai Internelor de la Chişinău, comandantul poliţiei ucrainene a vrut să-şi dea demisia, dar nu i-au acceptat-o superiorii. Există însă şi alte interferenţe, neliniştitoare. 

Ucraina e divizată, la fel şi Republica Moldova: unii cetăţeni vor cu Vestul, alţii cu Estul. Acest partaj se reproduce şi la nivelul clasei politice. La Chişinău avem o mică majoritate pro-europeană în Parlament, iar la Kiev guvernarea înclină spre Uniunea Vamală. În această confruntare, centrul de greutate se poate uşor deplasa într-o parte sau în alta, prin migrarea unor deputaţi cu intenţii schimbătoare. Ne aşteaptă un an greu, 2014, în care puterea de la Chişinău va trebui să împace reformele cerute de europeni cu asistenţa socială impusă de calculele electorale, de aceea, dacă mai adăugăm în această ecuaţie şi aşteptatele presiuni ale Rusiei, s-ar putea ca unii parlamentari să gândească mai… „pragmatic“ şi să vrea să-şi securizeze mandatele după viitoarele alegeri.

În Ucraina, deznodământul va fi decis în mare măsură de opţiunea oligarhilor: vor prefera să piardă azi mai puţin din strânsa lor colaborare cu Rusia – schemă care însă nu le garantează siguranţa personală –, sau vor alege relaţii mai aspre, dar cinstite cu Uniunea Europeană, unde proprietatea privată este garantată prin lege şi nu rişti soarta lui Hodorkovski?... Oligarhii moldoveni sunt munciţi de aceeaşi dilemă. Pentru moment, aceştia au ales Occidentul, însă Bruxelles-ul vrea reforme, vrea curăţarea justiţiei de indivizi corupţi, aşa încât zarurile n-au fost definitiv aruncate. Vorbind mai pe şleau, vor rezista îmbogăţiţii noştri, tot ei şi politicieni de circumstanţă, ispitei de a sări în cealaltă barcă?... Multe vor depinde, probabil, de condiţiile negociate.

Am văzut cât de jalnic arăta Victor Ianukovici la Vilnius, cum se justifica în faţa Angelei Merkel şi a lui Jose Manuel Barroso. Toată lumea se întreba ce mai caută în fotografia de grup de la sfârşitul reuniunii: prezenţa preşedintelui ucrainean printre liderii europeni şi alături de micii, dar curajoşii aspiranţi pro-occidentali – Georgia şi Moldova – nu mai putea minţi pe nimeni. La Vilnius, o ţară de 45 de milioane de locuitori, cu o suprafaţă mai mare decât cea a Franţei continentale, a trăit o teribilă umilinţă, văzându-şi libertatea sacrificată pe altarul intereselor egoiste ale conducătorilor săi şantajabili. De aceea, fierbe „Euromaidanul“…

Aş vrea ca oamenii noştri politici să nu uite imaginea lui Ianukovici la Vilnius. Aş vrea ca asemănările dintre Moldova şi Ucraina să se oprească aici.