Europenizarea noastră – ultimă miză întru salvarea identităţii

Ziua Europei, sărbătorită la Chişinău FOTO: Tudor Iovu

Copiii au lumea lor, cu înţelepciuni cotidiene şi legi numai de ei ştiute şi înţelese. Fiicele noastre cresc şi devin pentru mine un soi de barometru pentru societatea ce va sa fie cea din Moldova în câţiva ani.

Observând într-o seara că lalele noastre, sădite şi îngrijite de ele, care cresc în spaţiul neîngrădit din afara curţii noastre sunt rupte, iar florile aruncate în preajmă, cea mică, mai războinică, a exclamat: „Iaca, dacă am fi fost integraţi în Uniunea Europeană, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat! Pentru că ar exista amenzi şi oamenii s-ar teme să facă aşa gesturi urâte!“. Cea mare, mai filosoafă, a spus împăciuitor: „Ei nu ar fi făcut aşa din respect pentru munca noastră, dacă am fi în Uniunea Europeană“. Noi am tăcut. Nefiind în stare să garantăm nimic. Dar nedorind nici să spulberăm vise.

***

Când dacă nu în aceste zile cu atâta încărcătură ambiguă să mai vorbim despre noi, despre identitatea noastră (ne)găsită şi atât de uşor... abandonabilă, pentru cei mulţi.

Saga noastră europeană a început ca o şagă, de unii, pentru cei mulţi. Apoi, a devenit un proces asumat, de alţii. Şi o cauză, pentru câţiva.

Anii mulţi de interdicţie la gândire şi spirit ne costă scump acum. Furie şi nesiguranţă, disperare şi pesimism, indiferenţă şi criticism – cam aşa arată harta emoţională a concetăţenilor mei, în special, acum, după atâtea „noutăţ“ şi „vizâti“.

Teoretic, suntem cu toţii înzestraţi cu Liber Arbitru, nu? Şi acest Liber Arbitru, în starea sa bună şi funcţională, e de partea noastră, de fiecare dată. Eu ştiu că de ani (ne)buni nu l-am prea uzitat, dar îl avem, nu? Ca potenţialitate, ca dar, ca semn de evoluţie şi distincţie între noi şi animăluţe, nu? Atunci ce se întâmplă, oameni buni? Cum de molima propagandistă ne-a afectat într-aşa un hal mintea şi inima? Acum nu ne rămâne decât să recunoaştem că am epuizat posibilităţile de control voluntar asupra propriei persoane şi  a vieţilor noastre. Şi da, probabil şi ale copiilor noştri.

Eu, ca psiholog, mai mult ca oricine ar trebui să susţin cauza în conformitate cu care toţi oamenii se pot schimba. Cum anume, veţi întreba. În primul rând, trebuie să fie stăpâniţi de o solidă şi consecventă dorinţă de a se schimba. Ştiu cum o persoană cu trăiri depresive învaţă să-şi controleze gândurile şi aşa, să experimenteze alte stări. Ştiu cum poate fi controlată anxietatea sau furia, deznădejdea sau doliul. Admir cum oamenii luptă cu obiceiurile proaste şi aleg să se oprească. Observ cupluri care învaţă din mers să se calibreze unul la celălalt şi să renunţe la modele ineficiente. Mă încântă părinţii care însuşesc lecţii de parentaj mai abitir ca alfabetul, pentru a creşte copii fericiţi şi adecvaţi. Savurez procesele de dezvoltare personală a copiilor şi adolescenţilor curajoşi şi frumoşi.

Dar nu ştiu ce să ne facem cu noi... Nu ştiu cum să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem. Dacă putem face atâtea, dacă suntem în stare de transformări personale şi interpersonale, de ce nu putem, ca popor? De ce spălarea creierelor şi a spiritelor a reuşit odinioară, dar o comunicare normală, angajamentele realizate şi visele împlinite sunt nulificate?

Năzuinţa firească a naturii umane este fericirea (bunăstare, pace, echilibru, seninătate, împăcare). De ce continuăm să ne bălăcim?

Oricâte acte nu ar semna Republica Moldova, actele ratate* ale majorităţii ne joaca festa...

Un astfel de parapraxis apare atunci când gândurile sau dorinţele noastre nu sunt în concordanţă cu acţiunile şi lucrurile pe care urmează să le facem. Niţel schizofrenică situaţia, nu? Această schizofrenizare e întreţinută cadenţat de marşuri şi panglici, de roşu tăurean şi minciuni gogonate, cu iz de sovietism hipertrofiat şi tâmp, iar asta determină încet, dar sigur, para(pr)taxisul valorilor europene şi aşa embrionare la noi. Şi noi tăcem… În faţa prostiei şi a trufiei expansioniste, noi, cei puţini, tăcem… sau vorbim, dar între noi, nu îndeajuns sau cu bun simţ. Cred ca trebuie schimbată strategia: minţile trebuie antrenate pentru ca spiritele să se încingă. Şi să vrea. Acasă, în Europa.

*În psihanaliză, „actul ratat“  reprezintă un compromis între intenţia conştientă şi dorinţa inconştientă a subiectului. Este o greşeală pe care o putem face, de natură verbală, gestică sau pur şi simplu de acţiune. Freud credea că o astfel de omisiune sau greşeală este, de fapt, strâns legată de subconştientul nostru, evidenţiind lucruri pe care le credem sau pe care ni le dorim cu adevărat. El a conceput această teorie plecând de la observarea faptului că, deseori, adulţii competenţi făceau lucruri iraţionale, pe care nu le-ar face în mod normal.