Gânduri la început de an

„Ce este azi: 1 ianuarie sau 32 decembrie?“ şi-a întrebat mama un băieţel isteţ în prima zi a noului an. Naivitatea jucăuşă a copilului, care a primit, evident, un răspuns prompt şi edificator, nu este lipsită de o bună doză de provocare analitică.

Chiar aşa: ce s-ar întâmpla dacă în loc să intrăm într-o altă numărătoare, ar continua contabilitatea veche, dacă un tiran, un dictator paranoic, încercând să prevină inevitabilul sau cine ştie ce profeţie sumbră pe cale să se împlinească, ar emite un decret, spre stupefacţia supuşilor săi, prin care ar amâna intrarea în drepturi a lunii ianuarie?... E un incitant subiect de nuvelă SF sau al unei poveşti pentru copii cu subtext moralizator.

Absurdă şi primejdioasă posibilitate, mi-am zis, dacă ne gândim la maşinăria implacabilă în care suntem încadraţi, cum este, de pildă, logica bugetului de stat: acesta, bugetul, elaborat în baza unor evaluări tehnice care nu admit vagul metaforei, pentru a avea o execuţie completă se cuvine în mod normal şi obligatoriu să intre în vigoare din prima zi a noului an, cu toate taxele şi modificările aferente – cu rare excepţii, mai împovărătoare decât cele din anul precedent. La fel se întâmplă cu funcţionarea atâtor structuri şi instituţii supuse unor severe şi imuabile reglementări.

La nivel psihologic însă, al percepţiilor individuale, o asemenea răsturnare a ordinii mundane nu pare deloc fantezistă, chiar dacă de Anul Nou ne adresăm urări de viaţă mai bună şi ne facem speranţe, prinşi în fascinaţia ciclicităţii universale. E un act de credinţă (cu sau fără pandant religios), nu o certitudine, o investiţie sentimentală, nu un „plan de afaceri“ sprijinit pe calcule şi măsurători precise.

Pentru că ştim în sinea noastră că oricâte proiecte ne-am schiţa şi oricâte repere ne-am stabili, există o zonă a imprevizibilului pentru orice om şi orice colectivitate – adesea mai puternică decât voinţa noastră – care îşi cere partea de pietate şi respect. Încercăm, prin cuvinte ritualice, aidoma unor descântece, rostite cu prilejul trecerii dintre ani (şi vocabularul acestor dorinţe e destul de sărac, cum banal este şi repertoriul fericirii) să îmblânzim necunoscutul de lângă noi, forţele obscure, imposibil de controlat, care ne guvernează existenţa, şi toate acestea pentru că ne lipseşte altitudinea unei priviri omnisciente…

Dincolo de geam e o zi de iarnă ca oricare alta din vechiul an – înnorată şi fără zăpadă – şi nu ştii, dar simţi sau ţi se pare că ceva s-a schimbat. E o stare de aşteptare în tine, presentimentul unui început de drum, în pofida faptului că în Basarabia calendarul iulian bisericesc ne menţine într-o păguboasă ambiguitate a fiinţei (oricât am ţine la tradiţii şi la amintirile colindelor din copilărie pe uliţele troienite ale satului…). Şi această ezitare psihologică, indusă de duplicitatea canoanelor oficiale – în fond o laşitate moldovenească în faţa realităţii – ne face să ratăm startul anului nou sau să-i recuperăm pe parcurs etapele cu o considerabilă întârziere de grafic şi de predispoziţie sufletească. Or, graficul, să înţelegem, e foarte strâns.

„Ne aşteaptă un an cu multe provocări, va trebui să ducem la capăt procesele de reformă, să semnăm Acordul de Asociere şi de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, să obţinem eliminarea vizelor, să continuăm proiectele energetice şi de infrastructură demarate în 2013!“ – au fost mesajele de încurajare din noaptea de Revelion ale conducătorilor statului.

Nu ştiu cum va fi cu măreţele obiective ale ţării, dar tot ce ne-am putea dori în primele zile ale lui 2014 e să nu se repete nenorocirile de la începutul ultimilor ani, când era ucis un tânăr basarabean de „pacificatorii“ ruşi de la Nistru, să nu avem o altă vânătoare în „Pădurea Domnească“ (devenită, iată, un nume de generic pentru abuzul guvernamental, pentru impunitatea demnitarilor certaţi cu legea), să nu intervină un eveniment abrupt, o ruptură care să ne arunce, iarăşi, într-o teribilă criză politică, mai ales că de data aceasta nu va mai fi timp de cârpeli şi reparaţii, pentru că alegerile din toamnă vor aduce decontul inevitabil. Şi în cazul cel mai rău, verdictul urnelor nu va însemna doar o sancţiune populară la adresa actualei puteri, ci o schimbare dramatică de destin naţional…

Încet-încet, magia sărbătorilor de iarnă se va risipi – dar va ninge şi la noi în cele din urmă! –, şi cotidianul se va înstăpâni, triumfător şi deconcertant, peste sufletul nostru. Să ne grăbim acum, cât încă mai avem răgazul contemplaţiei, să punem nişte pietre sigure la temelia faptelor bune şi totodată să lepădăm veşmintele proastelor obiceiuri, adunate şi „înscămoşate“ de-a lungul anului ce a trecut.
Nicio grijă, ele se încăpăţânează să revină. Mai greu e cu evoluţia…