„Integrarea europeană“ ca mitologie fondatoare a Republicii Moldova

Tema integrării într-o organizaţie internaţională cu trăsături de federaţie supranaţională pe nume „Uniunea Europeană“ domină discursul autorităţilor din Republica Moldova de peste un deceniu. După ce Vladimir Voronin respinge în 2003 memorandumul Kozak de federalizare a statului, are loc o schimbare declarată de orientare geopolitică – trecerea la aşa-zisul „vector european“.

Faptul că Republica Moldova face parte în primul rând din Europa, nu din Eurasia, şi trebuie să devină o parte a spaţiului de civilizaţie occidental, era admis şi chiar proclamat şi înainte de 2004-2005, însă nici măcar în perioada guvernării primei coaliţii a partidelor ”democratice” (dintre care cele mai bine reprezentate erau tot continuatoare ale agrarienilor neocomunişti) în 1998-1999, obiectivul integrării europene nu fusese stabilit cu atâta vehemenţă în declaraţii ca în debutul celui de-al doilea mandat de preşedinte a lui Vladimir Voronin. Este adevărat că pentru cancelariile occidentale Voronin a reprezentat o perioadă un potenţial partener în vederea revigorării unor structuri susţinute de SUA şi UE în spaţiul ex-sovietic, precum GUAM, de natură să contracareze proiectele integraţioniste ale Rusiei precum Uniunea Eurasiatică. Însă prestaţia internă a preşedintelui moldovean şi mai ales regimul politic autoritar construit de acesta, unul care arunca în derizoriu atât asistenţa financiară cât şi eforturile diplomatice occidentale nesocotind solicitările de democratizare, justiţie independentă, diminuare a corupţiei, a determinat ruperea bunelor relaţii dintre reprezentanţii instituţiilor UE (şi ai altor structuri statale şi suprastatale occidentale) şi Republica Moldova. Cu toate acestea, retorica proeuropeană a continuat la Chişinău. Ea a fost preluată integral de la regimul lui Voronin de partidele care au format Alianţa pentru Integrare Europeană în august 2009 şi au guvernat până în prezent.

De ce a fost şi încă mai este atât de important pentru formaţiunile politice care au guvernat şi încă guvernează în Republica Moldova să se declare ”europeni”, ”pro-europeni”, să-şi manifeste public dorinţa de integrare a statului în Uniunea Europeană?

-          Înlocuirea ”erei comuniste” cu ”integrarea europeană”. În mare parte, oamenii care conduc Republica Moldova au fost învăţaţi la şcoală că trebuie să fie băieţi (sau fete) ”de treabă”, să muncească sârguincios pentru patrie deoarece cu cât mai bine vor munci, cu atât mai repede se va instaura era comunistă. Se lăsa să se înţeleagă, în acea perioadă, că era comunistă reprezenta un fel de rai pe Pământ, în care oamenii vor avea de toate fără să fie nevoiţi să facă cine ştie ce eforturi. Fără îndoială, educaţia pe care guvernanţii anilor 2000-2010 au primit-o înainte de 1991 le-a creat acestora anumite tipare mentale insurmontabile, iar relaţionarea lor cu ”vectorul european” este de aceeaşi natură ca închipuirea pe care şi-o făcuseră despre era comunistă. Ceea ce nu-i împiedică să utilizeze tot conglomeratul de aberaţii la tema europeană pentru a ţine sub control populaţia ignorantă a Republicii Moldova la fel cum elita PCUS ţinea sub control populaţia URSS, promiţându-le un trai de vis în viitoarea ”eră comunistă”. Care nu a mai venit.

-          Oferirea unui sens existenţei statului pe nume Republica Moldova. Constituit în mod nelegitim şi ilegal în 1940 pe teritoriu românesc în urma unei invazii militare a unei puteri străine, URSS, produs al unei ocupaţii şi al unui genocid al populaţiei autohtone româneşti în perioada 1940-1941 şi 1944-1953, statul independent Republica Moldova este o republică post-colonială de care s-a ţinut cu dinţii o elită locală comunistă constituită în mare parte din mancurţi rusificaţi, educaţi şi crescuţi (în grad şi funcţie) de autorităţile sovietice ocupante, o grupare constituită din maxim câteva mii de persoane care a dorit să aibă la dispoziţie ”o ţară”. Aceasta nu a reuşit niciodată să o rupă definitiv cu trecutul sovietic, iar mitologia integrării europene i-a picat ca o mănuşă pentru a încerca să salveze, prin intermediul stabilirii ”europenizării” ca obiectiv naţional, ”statalitatea ameninţată” a Republicii Moldova. ”Ameninţată” de propria lipsă de substanţă, evident. După cum era de aşteptat, strategia de ”salvarea a Moldovei” de iminenta dispariţie ca stat independent prin reunificarea cu România eşuează tocmai din cauza acţiunilor antieuropene, nu declaraţiilor proeuropene ale guvernanţilor, de orice orientare politică, ”dreapta” sau ”stânga” ar fi aceştia. Aşa-numitul ”stat captiv” în Republica Moldova este consecinţa gândirii captive a celor care au condus pretinsa ţară din 1991 încoace. Când un înalt reprezentant al instituţiilor UE te întreabă, în sala de şedinţe al parlamentului de la Chişinău, ce înseamnă ”guvern pro-european” şi nu ştii ce să-i spui, când acelaşi reprezentant îţi spune că nu ai nevoie de un guvern ”pro-european” (în traducere: nu ne mai folosiţi denumirea, deoarece ajunge subiect de înjurătură din cauza acţiunilor voastre), înseamnă că ai eşuat pe deplin în a promova ”europenismul” drept rost al existenţei acestei corăbii care se numeşte Republica Moldova şi care nu-şi poate duce pasagerii spre apele europene.

Când elita politică din Republica Moldova va realiza definitiv că integrarea europeană nu mai poate fi utilizată drept surogat de conţinut mitologic legitimator pentru o statalitate de care are nevoie ca să nu-şi piardă capacitatea de a ţine sub control un teritoriu şi o populaţie, va inventa un alt ”obiectiv strategic” şi ”vector de dezvoltare”. Şi va mâna cu ipocrizie ”poporul Republicii Moldova” pe acel drum. Totul, cu un iz persistent de comunism sovietic şi stagnare brejnevistă.