Kinder Surprise, noul prim-vicepreşedinte al Administraţiei Prezidenţiale din Rusia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se pare că alegerile parlamentare din Rusia au servit drept motiv pentru operarea anumitor modificări şi în structurile executive ale statului. S-au făcut noi numiri în cea mai importantă instituţie a puterii executive din statul prezidenţial care este Federaţia Rusă de astăzi, Administraţia Prezidenţială.

După desemnarea lui Anton Vaino, fost şef al departamentului de protocol al Guvernului şi nepot al prim-secretarului Partidului Comunist al RSS Estone, Karl Vaino, în funcţia de şef al Administraţiei Prezidenţiale, în august, preşedintele Putin l-a numit ca prim-vicepreşedinte al aceleiaşi instituţii şi coordonator al politicii interne pe fostul prim-ministru din 1998, Serghei Kirienko. Mişcarea lui Putin este considerată una surprinzătoare, deşi zvonurile privind numirea lui Kirienko circulă deja de câteva săptămâni. Fostul prim-ministru îşi crease de-a lungul anilor o reputaţie de ”liberal” pro-occidental. Pe de altă parte, chiar Putin a fost susţinut în 2000, când a candidat pentru prima dată la alegerile prezidenţiale, de o parte din establishment-ul ”democraţilor”, adică a forţelor de centru-dreapta, reformiste şi în general pro-occidentale. Kirienko, liderul uneia dintre formaţiunile componente ale Uniunii Forţelor de Dreapta, ”Novaya sila” (Forţa nouă), alături de Irina Hakamada, (”Obşcee delo” – Cauza comună) şi Boris Nemţov (”Rossia molodaya” – Rusia tânără), l-a susţinut pe Vladimir Putin în decursul mandatului său de prim-ministru, în timpul campaniei electorale din 1999, ceea ce a permis UFD să acumuleze 8,52% din voturi, un rezultat la care opoziţia de dreapta de astăzi nici nu poate visa.

Ascensiunea tânărului Serghei Kirienko în politica mare a Federaţiei Ruse, în anii ’90, a fost legată de numele şi rolul politic al lui Boris Nemţov, assinat în 2015. Fiind guvernator al regiunii Nijnii-Novgorod, Nemţov l-a remarcat pe Kirienko şi l-a recomandat în 1996, când acesta avea 34 de ani, la postul de preşedinte al companiei petroliere NORSI-Oil. În anul următor, Kirienko ajunge viceministru al resurselor energetice, avansând la postul de ministru în doar jumătate de an.

Apoi, în aprilie 1998, preşedintele Boris Elţîn îl desemnează pe tânărul reformator în calitate de prim-ministru interimar după demiterea cabinetului condus de Viktor Cernomîrdin. Au existat două tentative de a obţine votarea cabinetului Kirienko în Dumă, pe 10 şi 17 aprilie, însă ambele au eşuat din cauza opoziţiei Partidului Comunist al Federaţiei Ruse. Ulterior, pe 24 aprilie, Duma a aprobat componenţa şi programul de guvernare al noului guvern, pusă în faţa pericolului de a fi dizolvată de preşedinte în cazul în care şi a treia tentativă ar fi eşuat. Boris Nemţov a devenit prim-viceprim-ministru. La cei 36 de ani ai săi în acel moment, Kirienko devine cel mai tânăr prim-ministru din istoria Rusiei, un record încă valabil.

Guvernul Kirienko a iniţiat un program de vaste reforme structurale, în cea mai mare parte restanţe de la cabinetele de miniştri precedente, însă scăderea preţului la petrol a afectat enorm stabilitatea economică a Rusiei, ducând la necesitatea contractării de credite de la FMI. După refuzul acestei organizaţii de a oferi o nouă linie de creditare, guvernul Kirienko a anunţat în august intrarea Rusiei în incapacitate de plată a datoriilor interne, nemaifiind în stare să plătească pentru obligaţiunile de stat de scurtă durată (obligaţiunile de împrumut federal). În urma crizei financiare, Serghei Kirienko este obligat să demisioneze, fiind înlocuit de veteranul Eghenii Primakov, ministru de externe până atunci.

După debarcarea din funcţia de prim-ministru, Kirienko îşi continuă cariera politică în Uniunea Forţelor de Dreapta, candidând la postul de primar al Moscovei în 1999, şi obţinând 11,2% (locul doi după primarul reales Iurii Lujkov). În 1999-2000 este deputat în Duma de Stat, preşedintele fracţiunii UFD, iar din mai 2000 până în 2001 este reprezentant al preşedintelui Rusiei (Vladimir Putin) în Districtul Federal Volga. În 2001-2005 este preşedinte al Comisiei de Stat pentru dezarmare chimică, iar din 2005 până în prezent este şef al Agenţiei Federale pentru Energie Atomică.

Readucerea sa în prim-planul politicii ruse poate fi legată de planurile lui Vladimir Putin de a-şi pregăti ieşirea din scenă în 2018 sau 2024. Kirienko are 54 de ani, iar şeful său direct, Anton Vaino, 44. Despre Vaino s-au vehiculat deja zvonuri precum că ar fi ”succesorul” lui Putin, fiind pregătit să-i ia locul în funcţia de preşedinte. Kirienko, cu experienţa sa, ar putea fi ţinut în rezervă pentru postul de prim-ministru. Astfel, s-ar recrea sistemul de ”tandem” care funcţionează în prezent între Vladimir Putin şi Dmitrii Medvedev. Supoziţiile în acest sens sunt alimentate şi de specificul noii funcţii pe care o exercită Serghei Kirienko. Prim-vicepreşedintele Administraţiei Prezidenţiale este, conform tradiţiei, şeful stafului electoral al preşedintelui în funcţie la următoarele alegeri prezidenţiale. În Rusia, acestea vor avea loc în mai puţin de doi ani (martie 2018). O candidatură a lui Vaino cu Kirienko în calitate de copilot şi principal om de încredere ar consolida acest ”tandem” şi l-ar face cunoscut publicului larg, deschizându-i lui Kirienko calea spre poziţia de prim-ministru. Ar avea loc o alternanţă paşnică la putere în logica şi limitele actualului sistem politico-administrativ constituit în anii 2000, ceea ce ar demonstra viabilitatea şi perenitatea modelului putinist de conducere a Rusiei în condiţiile mimării unui regim democratic şi i-ar determina şi pe părtaşii unor schimbări mai radicale (mai ales din mediul structurilor de forţă – siloviki) să rămână liniştiţi în banca lor. Noutatea absolută a noului sistem de succesiune, dacă va putea fi menţinut, va consta în excluderea forţei (chiar şi sub forma violenţei simbolice) din ecuaţia schimbării conducătorilor ruşi după proclamarea republicii din 1917. Ar fi o premieră istorică absolută pentru Rusia. 1917-1918, 1924-26, 1929-1930, 1937-38, 1953-56, 1964, 1982-1985, 1991, 1993. Toate aceste date marchează mari frământări politice, de cele mai multe ori cu aplicarea extremă a violenţei fizice, epurări, care însoţeau schimbarea conducătorilor, într-un fel de ritual inevitabil. Consolidarea sistemului putinist de succesiune, parte din regimul ”democraţiei suverane” inventate de consilierul prezidenţial şi ideologul regimului Putin, Vladislav Surkov, i-ar asigura Rusiei stabilitatea politică a Chinei, în condiţiile păstrării aparenţei de democraţie, cu pluripartidism şi, aparent, presă liberă. Ar fi tot ce-şi pot dori artizanii regimului.

O altă dovadă indirectă a faptului că actuala rotaţie de cardre este mai mult decât o reconfigurare tactică a pieselor pe tabla de şah a regimului este numirea lui Veaceslav Volodin, predecesorul lui Kirienko ca prim-vicepreşedinte al Administraţiei Prezidenţiale şi responsabil de politica internă, în funcţia de preşedinte al Dumei de Stat. Pentru următorii cinci ani, Duma este, deci, dată pe ”mâini de încredere”, în grija unui om care le va putea face intrarea celor doi, Vaino şi Kirienko, în viitoarele lor poziţii de putere. În legătură cu Vaino, actualul şef al administraţiei prezidenţiale, am putea spune că funcţia pe care o ocupă îi predetermină viitorul politic şi îl predestinează, într-un anumit sens. Din 2011 până în 2016, predecesorul său în acest post a fost Serghei Ivanov, fost coleg în KGB cu Putin, secretar al Consiliului de Securitate, vicepreşedinte al FSB când Putin era preşedinte (1998-1999), ministru al apărării, prim-viceprim-ministru şi viceprim-ministru în anii 2001-2011. Atât în 2006-2007, când se punea problema unui succesor al lui Putin la alegerile din 2008, cât şi în 2011-2012, înainte să devină clar că Putin revine pentru al treilea mandat, spionul de carieră şi asistentul vechi al preşedintelui, Serghei Ivanov, a fost considerat ca fiind una din principalele candidaturi pentru succesiune. Despre el se vorbea la modul serios în majoritatea cancelariilor occidentale. Putin l-a ales, într-un final, pe Medvedev, apoi s-a ales pe sine însuşi, iar în această vară l-a scos definitiv pe Ivanov la pensie, miluindu-l cu o funcţie de reprezentat special al preşedintelui în chestiuni de protecţie a naturii, ecologie şi transport. Dacă această manevră a fost consecinţa unei ”rebeliuni” a lui Ivanov împotriva şefului său, aşa cum s-a vehiculat, nu putem şti, însă noua numire poartă toate semnele unei căderi în dizgraţie aşa cum s-a mai practicat de multe ori în aparatul administrativ sovietic, Ivanov nemaifiind o ameninţare pentru nimeni şi fiind scos definitiv de pe carosabilul puterii la foarte tânăra pentru o Rusie încă predispusă la gerontocraţie vârstă politică de 63 de ani. Cu toate acestea, o anumită umbră de ”prezidenţiabilitate” planează asupra şefilor administraţiei Kremlinului. 

În calitatea sa de om al ”anilor ‘90”, Kirienko este totuşi extrem de nepopular în rândurile ruşilor care au astăzi mai mult de 35 de ani şi îşi amintesc bine aşa-zişii ”teribili ani ‘90”. El provine din mediul aşa-zişilor ”tineri reformatori” (alături de Gaidai, Ciubais şi alţii), fiind declarat în anii 2000 drept ţap ispăşitor, alături de alţii, pentru dezastrul economic şi căderea nivelului de trai din Rusia. Criza financiară din august 1998, care a atras după sine devalorizarea a rublei, scumpirea produselor şi un nou val de pauperizare a populaţiei, încă este asociată, în principal, cu numele lui Kirienko, văzut drept ”omul lui Elţîn” (care-l propusese de trei ori împotriva protestelor din Dumă pentru postul de premier), cea mai odioasă figură politică pentru rusul median trecut de 35 de ani. După cele câteva luni de reforme susţinute implementate de noul prim-ministru, tânăra speranţă a politicii ruseşti, şocul intrării în incapacitatea de plată a fost atât de mare încât Kirienko şi-a atras o poreclă deloc măgulitoare din partea poporului: Kinder Surprise. Numirea sa în postul de prim-vicepreşedinte al Administraţiei Prezidenţiale denotă încrederea lui Vladimir Putin în trăinicia regimului şi propria sa popularitate, reconfirmată prin alegerile parlamentare care au dat actualei guvernări puteri depline pentru următorii cinci ani. Probabil că în cazul în care s-ar confirma ipoteza cu Kirienko – viitor premier, actualul preşedinte al Rusiei se aşteaptă ca potenţialul contestatar al populaţiei să fie în continuare redus la minim printr-o combinaţie de tehnici (mass-media, recomepense – precum recenta ieftinire a votcăi în urma micşorării accizei la alcool, strângerea şurubului acolo unde va fi nevoie, dacă va fi nevoie), iar Kirienko să-şi poată crea o popularitate genuină, în timp, precum cea de care se bucură atât Putin, cât şi Medvedev.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite