Politică

articolul anterior articolul urmator

La "Oastea Moldovei": Trăiască naţia! Sus cu ea!

0
30 Oct 2013 13:43:20
Ion Petrescu
Coperţile publicaţiei OASTEA MOLDOVEI, care acum se difuzează la Chişinău.Foto: Cătălin Ovreiu
Coperţile publicaţiei OASTEA MOLDOVEI, care acum se difuzează la Chişinău.Foto: Cătălin Ovreiu

Eveniment publicistic, dincolo de Prut. Tocmai a ieşit de sub tipar noul număr al unei reviste tipărită în condiţii grafice excepţionale, probă onestă a unui pod trainic, mediatic, între cele două maluri ale Prutului, la nivelul Armatei Naţionale a Republicii Moldova şi a Armatei României. Este un semnal deliberat, al unui lider cu convingeri europene clare. Un conaţional care îşi respectă cuvântul dat.

Un general care azi este ministrul Apărării, în executivul de la Chişinău, cel ce menţine direcţia Vest, menită a integra europenii dintre Prut şi Nistru, în comunitatea Uniunii Europene. 

Un om trecut prin vârtejurile politichiei de dincolo de Milcovul de azi, dar decis să privească spre Occident cu încredere şi spre Est cu înţelegere.

Vitalie Marinuţa este cel care a decis, în semn de preţuire, pentru valorile naţiunii din care fac parte toţi vorbitorii de limbă română, chiar dacă acum trăiesc în două state, ambele europene, ca să decoreze un ofiţer al Armatei României, acum în rezervă, cu o contribuţie unică la istoria presei militare din Republica Moldova. 

Despre semnificaţiile unui asemenea moment am inserat mai jos două mărturii emoţionante. 

amariei

Prima aparţine Dianei Grădinaru - în fotografia de mai sus alături de Dumitru Amariei - şi constituie editorialul noului număr al publicaţiei Oastea Moldovei:

Oşteanul care ne-a dăruit „Oastea Moldovei” 

Luna octombrie l-a adus la Chişinău pe Dumitru Amariei, comandor (în rezervă) în Armata României, omul care făcut istorie în presa militară a Republicii Moldova, în primăvara anului 1992, fiind şi oşteanul care a fondat „Oastea Moldovei”.

Acum 21 de ani, Dumitru Amariei sosea la Chişinău, înarmat cu experienţă şi cu dorinţa de a forma o echipă redacţională care să facă ştiri şi informaţii despre oameni, scrise, din inimă, pentru oameni.

A fost îndrăgit pe loc, graţie firii sale blînde, prietenoase şi a cîştigat, pentru totdeauna, admiraţia celor care au avut privilegiul de a lucra cu dumnealui, pentru energia debordantă şi inepuizabilă, pentru spiritul organizatoric desăvîrşit şi pentru talentul înnăscut de a-i învăţa pe alţii.

Noi, cei care am venit la „Oaste” mai tîrziu, l-am cunoscut din auzite, din relatări de-ale colegilor cu un stagiu mai mare sau din interviurile pe care ni le acorda, cu anumite ocazii.

Iată de ce ştirea că nea Mitică vine, în sfîrşit, la Chişinău, în cadrul delegaţiei Uniunii Ziariştilor Profesionişti Români, ne-a bucurat mult.

Pe lîngă profesionalismul desprins din textele scrise, de-a lungul anilor, am descoperit un om dintr-o bucată, care ne-a emoţionat pe noi toţi, cei care astăzi reprezentăm presa militară.

A răsfoit, cu drag, revista „Oastea Moldovei”, a vorbit scurt, milităreşte, despre trecut şi ce a însemnat pentru tînăra Armată Naţională un ziar în care să se regăsească fiecare oştean al ţării.

Noi, la rîndul nostru, i-am plătit tributul de recunoştinţă, împletit cu admiraţie, dragoste şi apreciere, a celor mulţi care i-am urmat visul şi i-am continuat munca, timizi la început, dar din ce în ce mai încrezători în puterile noastre, încercînd să ne ridicăm şi să rămînem permanent la nivelul aşteptărilor sale.

Ministrul Apărării, Vitalie Marinuţa, i-a înmînat, cu această ocazie, medalia „Pentru consolidarea frăţiei de arme”, o distincţie care l-a aşteptat, ca şi noi, de multă vreme.

Sperăm să o poarte cu mîndrie pe reverul hainelor civile sau militare, pentru că simbolizează preţuirea noastră, a celor ce servesc Armata Naţională a Republicii Moldova!

amariei5

Dumitru Amariei în dialog cu jurnalişti militari din Republica Moldova. 

Întâlnire pentru mintea, inima şi sufletul oricărui român de bună credinţă

Neaşteptată şi emoţionantă a fost întâlnirea organizată de Valeriu Rusu, liderul de facto al presei militare şi al relaţiilor publice, din Armata Naţională a Republicii Moldova, cu rezervişti, unul şi unul, din organismul militar de peste Prut.

Am avut onoarea şi bucuria de a îi îmbrăţişa pe fraţii noştri:

*Victor Gaiciuc, general de brigadă, fost ministru al Apărării, la Chişinău, ex-ambasador al Republicii Moldova în Belgia, Luxemburg, Olanda şi la NATO,

*colonel Alexandru Gorgan, ex-viceministru al Apărării,

*colonel Constantin Manolache, ex-consilier al ministrului Apărării,

*colonel Viorel Cibotaru, ex-redactor-şef la "Oastea Moldovei", fost şef al centrului de presă al Ministerului Apărării, ex-şef al direcţiei colaborare internaţională, în acelaşi minister, acum un subtil analist politic, 

*colonel Valeriu Dumitraş, ex-şef al Casei Centrale a Armatei,

*Alexandru Canţer, corespondent de război, a fost la BBC, acum la Europa Liberă,

*Anatol Mămăligă, cel care a ocupat prima pagină a Evenimentului Zilei, la momentul prezenţei sale, ca june ofiţer, la Cercul Militar Naţional, din Bucureşti, unde, la balul organizat acolo a avut temeritatea, eleganţa şi succesul de a fi invitat şi apoi a şi dansat cu fata ministrului român al apărării, Gheorghe Tinca, el fiind în impecabila uniformă a Armatei Naţionale a Republicii Moldova,

*colonel  Andrei Vicolaş, fost preşedinte a clubului de fotbal al armatei - Victoria,

Rând pe rând, câte un militar din stânga, apoi din dreapta Prutului au rostit cuvinte de preţuire a celor aflaţi la aceeaşi masă a rostuirii europene, cu încredere în lucrurile bune făcute împreună, atâtea câte au fost şi mai ales cu speranţă spre un viitor eliberat de spasmele epocii apuse la momentul decesului imperiului roşu răsăritean. 

În acest context a fost menţionat şi aportul adus de colonelul Ion Sofronie, un alt jurnalist militar, de la Bucureşti, ce a poposit, cu drag, în redacţia ziarului "Oastea Moldovei."

Iată motivul pentru care am solicitat, la reîntoarcerea în Bucureşti, opinia celui de la care eu însumi am avut atât de multe lucruri de învăţat, jurnalistul cu multă cumpănire în scris: Ion Sofronie. 

Confesiunea lui o reproduc mai jos.

amariei3

Veteranul Amariei răspunzând întrebărilor jurnalistei Elena Lisnic, la Chişinău. 

Lecţie de viaţă

Am primit cu sfială sugestia camaradului Ion Petrescu de a scrie câteva rânduri la tema propusă.

Îl sunasem ca să-l felicit pentru emoţionantul său reportaj, despre întâlnirea unui grup de ofiţeri români, activi şi în rezervă, cu fraţii de arme de peste Prut.

Un reportaj care mi-a mers la suflet şi care mi-a împrospătat amintiri minunate...

Cu ani în urmă - să tot fie două decenii! - prietenul de-o viaţă Dumitru Amariei mi-a propus, oferindu-mi o mare bucurie, să-l însoţesc într-o vizită la Chişinău.

El făcea des acest drum, avea legături de suflet, cu oamenii de acolo.

În anii ‘90, comandorul de aviaţie Amariei, acest veritabil pilot de încercare într-ale gazetăriei, a pus, în condiţii cu totul deosebite, piatra de temelie a gazetei “Oastea Moldovei”, înfiinţată la Chişinău.

Am primit cu emoţie vestea că, zilele acestea, ministrul Armatei Naţionale din Republica Moldova l-a decorat pe fondatorul publicaţiei-fanion, a oştirii dintre Prut şi Nistru, cu Medalia “Pentru consolidarea frăţiei de arme”!

Am trecut Prutul cu sufletul plin, aşa cum trec Argeşul, atunci când merg spre plaiurile natale, acolo unde m-am născut şi am copilărit.

Simţeam că am ajuns... acasă!

Admiram locurile, mă bucuram, cu privirile şi cu inima, de peisaj, trăind sentimentul că în cazul multora din satele prin care treceam istoria s-a oprit în vremurile Marelui Ştefan, că graiul dulce al oamenilor locului are puterea de a se mlădia asemenea versului eminescian.

Am fost onorat să cunosc staff-ul Ministerului Apărării, mulţi camarazi din instituţii centrale şi din unităţi operative.

Peste tot, şi in cazul tuturor, am simţit în adâncul inimii că mă găsesc printre oameni primitori, calzi, de-o sinceritate debordantă.

Oameni încrezători în ziua de mâine, chiar dacă urmele trecutului nu puteau fi uitate uşor, chiar dacă rănile conflictului transnistrean - un război împotriva românilor, a limbii române şi a Tricolorului - de abia incepuseră să se vindece, chiar dacă traversau un prezent foarte bogat în... privaţiuni (soldele nu fuseseră plătite de mai multe luni!).

M-a atras, ca un magnet, dorinţa de a afla noutăţi despre “Oastea Moldovei” şi am petrecut cât de mult timp am reuşit în redacţie.

Nu puteam uita că primul număr al gazetei fusese tehnoredactat la Bucureşti, că m-am aflat printre cei care au lucrat, cu toată priceperea lor, dar şi cu inima, spre a pregăti publicaţia pentru tipar.

Am răsfoit colecţia, nefiind deloc surprins că punerea în pagină, grafica ilustrau, de la număr la număr, paşi înainte, plusuri care anunţau semnele de inceput ale înscrierii “Oastei Moldovei” în rândul revistelor moderne, de tip occidental, aşa cum se prezintă ea astăzi.

M-am bucurat mult pentru ei, le-am spus, luminându-le chipurile, că mă bucur ca şi cum ar fi propria mea împlinire profesională!

Dar m-a luat valul şi, după ce am citit mai multe articole, pus pe gânduri de câteva formulări şovăielnice, de exprimări care nu sunau întocmai cum eram eu obişnuit la Bucureşti, m-am aflat, la un moment dat, pe punctul de a incepe sa fac analize pe text...

Prietenul Mitrică Amariei a intuit ce intenţionez şi m-a temperat cu blândeţe:

“Nu uita că prietenii noştri abia ce au revenit, în scris, la limba română, la grafia latină!”

Mai târziu, aflat într-o unitate de artilerie, am descifrat şi mai adânc tâlcul întâmplării: uitându-mă prin caietele ostaşilor, am văzut că ei foloseau cuvinte româneşti, dar scrise cu litere chirilice, ruseşti, ca în perioada sovietică...

Inima îmi sta să plângă!

Mult temei avea prietenul meu să-mi tempereze pornirile... analitice!

Lecţia de viaţă, pe care am primit-o de la camarazii în uniformă, de dincolo de Prut, de la oamenii cu un trecut atât de zbuciumat, care au pătimit mai mult decât noi, românii de dincoace, deci ceea ce am înţeles este faptul că oamenii care ne-au bucurat sufletul, cu felul în care ştiu să-şi preţuiască prietenii nu au nevoie să venim noi, repet, cei de dincoace de Prut, să-i învăţăm să-şi trăiască prezentul şi să-şi gândească viitorul, cum că am fi noi mai altfel, mai docţi, mai europeni...

Singura datorie - pe care o avem faţă de ei  - este aceea să-i primim în casa noastră, care s-ar situa mai în Europa!, cu aceeaşi ospitalitate cu care ne primesc ei, la fel de sinceri şi de deschişi, asemenea lor.

De învăţat şi de înfăptuit au ei însişi puterea şi voinţa de a învăţa şi de a înfăptui!

Colonel (r) ION SOFRONIE

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările