Mai mult decât un conflict îngheţat: Karabahul de Munte (II)

După cum scriam anterior, recentele confruntări militare din regiunea separatistă Nagorno-Karabah nu au fost primele de acest gen de după semnarea armistiţiului din 1994. Foarte frecvent, pe linia frontului au loc schimburi de focuri între trupele armene (inclusiv armata autoproclamatei republici a Karabahului de Munte) şi cele azere. Uneori, aceste schimburi se soldează cu victime de ambele părţi.

Nici pace, nici război

Concentrarea masivă de trupe cu posibilitatea de intervenţie imediată pe care cele două state, Armenia şi Azerbaidjan, o menţin de peste două decenii pe linia frontului, şi frecventele confruntări dintre acestea, fac ca definiţia „conflictului îngheţat” (zonă cu regiune separatistă în care s-a instaurat un status-quo acceptat, de facto, de părţile aflate în conflict – ceea ce exclude, pentru moment, confruntarea armată) să nu poată fi aplicată în întregime în acest caz.

Avem de-a face cu o situaţie mult mai volatilă decât cea din alte puncte fierbinţi ale fostei Uniuni Sovietice. Potenţialul de reluare a luptelor este sporit de situaţia de pe teren: trupele armene au ocupat teritorii azere exterioare regiunii Karabah, pretextul invocat fiind cel de a înlătura pericolul bombardării localităţilor importante de artileria azeră. În plus, aşa-zisul „Proces de la Minsk” din cadrul OSCE, formatul de negociere a rezolvării conflictului dirijat de Rusia, Franţa şi Marea Britanie, nu reuşeşte să propună variante de soluţionare a conflictului acceptate de ambele părţi, cea azeră şi cea armeană. Azerbaidjanul insistă cu fermitate asupra unei soluţii care să presupună în mod exclusiv rămânerea întregii zone disputate în cadrul statului azer, iar Armenia este dispusă să discute despre independenţa autoproclamatei republici a Karabahului de Munte.

În aceste condiţii, situaţia din Karabah poate fi caracterizată mai curând prin expresia „nici pace, nici război”. Dacă privim situaţia din această perspectivă, devine clar că luptele din 1-5 aprilie au reprezentat un apogeu al acestei stări de absenţă a păcii, şi în acelaşi timp un semn. Dat de Azerbaidjan Armeniei şi comunităţii internaţionale, precum că statul azer condus de Ilham Aliev printr-un regim autoritar nu este dispus să mai aştepte mult timp rezultate de negocieri internaţionale pentru a-şi restabili controlul asupra teritoriului care, din punctul de vedere al ONU, îi aparţine de jure.

Un anumit rol în escaladarea militară de la începutul lui aprilie îl pot avea şi condiţiile interne din Azerbaidjan. În ultimii ani, pe fondul scăderii preţurilor mondiale la petrol, Azerbaidjanul exportator de hidrocarburi devine tot mai vulnerabil din punct de vedere economic. Testarea capacităţii de recuperare a teritoriilor pierdute, prin intervenţie militară, arată o nerăbdare a autorităţilor de la Baku de a tranşa această problemă de securitate naţională până la scăderea veniturilor sub un anumit nivel şi slăbirea posibilităţii statului azer de a interveni.

Schimb de teritorii?

Unul dintre planurile cele mai cunoscute de rezolvare a conflictului din Nagorno-Karabah prevedea că teritoriile din afara Karabahului de Munte sunt reîncorporate Azerbaidjanului în schimbul recunoaşterii de către Azerbaidjan a apartenenţei regiunii Karabah la Armenia. De asemenea, Armenia urma să reţină o parte din raionul Lacin, regiune care face legătură directă între Armenia şi Karabahul de Munte. În schimbul acestor cedări ale Azerbaidjanului, partea armeană trebuia să-i cedeze fostul raion Merghi, partea de sud a actualei regiuni (marz) Syunik. Teritoriul cedat de Armenia urma să facă legătura terestră continuă între teritoriul de bază al Azerbaidjanului şi regiunea Nahicevan, parte a Azerbaidjanului. La prima vedere, partea armeană îşi vede obiectivul îndeplinit: păstrarea regiunii Karabah şi recunoaşterea oficială, legiferarea controlului armean în respectiva regiune.

Dar există un mare „dar”. Fâşia de teritoriu din sudul Armeniei se află pe frontiera Armeniei cu Iranul. Dacă Armenia pierde această legătură terestră, atunci poate rămâne complet blocată de lumea exterioară în cazul în care azerii şi turcii îi atacă, iar Georgia rămâne neutră. În afară de asta, în vestul regiunii azere Nahicevan se află unica porţiune de frontieră turco-azeră care leagă cele două state. Momentan, de fapt, nu le leagă aşa cum şi-ar fi dorit amândouă – iar o continuitate terestră între cele două părţi ale Azerbaidjanului ar rezolva problema. Azerbaidjanul ar ajunge conectat direct, terestru, prin continuitate geografică, de principalul său aliat şi protector, Turcia. Din punct de vedere strategic, azerii sunt cei profită pe termen lung din această soluţie.

Viitorul reglementării problemei Karabahului de Munte este unul cât se poate de incert, dar şi imprevizibil. Însă o a treia cale, pe lângă variantele violente şi non-violente (negocieri) de a obţine tranşarea defintivă a conflictului, nu există. Dezirabile sunt negocierile, însă, bazându-se pe evoluţia conflictului din 1994 încoace, observatorii regiunii nu pot exclude nici varianta militară.