Manifest pentru o iubire năruită

În 14 ani de activism prea activ, am adunat câteva duzine de vize, încercând să fiu utilă Moldovei, prin ceea ce am făcut, lucrând în sectorul asociativ. Am tot soiul de vize. Şi una, cu totul deosebită: pentru 7 luni în România. În România mea.

Allegro

Sunt de la sudul Basarabiei, nepoată a unor bunici care-mi legănau copilăria pe undele Europei Libere şi vocea lui Hurezeanu, capt(ur)ată pe furiş, în întuneric. Altfel, decât româneşte nu ştiu să simt, de-aia scriu azi, aici.

Fiicele mele nu ştiau încă să lege bine propoziţiile când cântau cât le ţineau coardele vocale “Noi suntem români!”, spre deliciul tuturor, şi tristeţea mea. Zâmbeam trist, învinuindu-mă de acest adevăr “ne-documentat”. Mă culpabilizam pentru faptul că din preamulta-mi principialitate am decis să amânăm redobândirea cetăţeniei româneşti, cu intenţia de a nu trivializa acest proces, reducându-l la singurul beneficiu de a călători, aşa cum mulţi moldoveni, ruşi, ucranieni şi găgăuzi au facut şi mai fac, în acest context politic. Am decis pentru mine, şi apoi, împreună cu soţul, că vom atribui acestui proces, valoarea şi responsabilitatea pe care o merită şi astfel, vom depune actele abia după ce va fi semnat Acordul de Asociere RM – UE, şi în special, componenta ce ţine de libera circulaţie, precum şi Acordul de liberalizare a vizelor. „O decizie onorantă” – ziceau unii, puţinii. „O tâmpenie” – au zis cei mulţi, şi au avut dreptate.

Adagio

Mi-am făcut studiile de masterat în domeniul psihologiei la Cluj, iar în anul 2007 am decis să fac o specializare în acest domeniu, înscriindu-mă la un program de studiu de tip modular, la Asociaţia de Psihoterapie de Familie şi Cuplu din Iaşi, pentru a deveni psiholog psihoterapeut cu drept de liberă practică. Am absolvit cu succes această formare în 2012, când am obţinut Atestatul de liberă practică de la Colegiul Psihologilor din România, fiind inclusă în Registrul Unic al psihologilor din România.

În acest an, îmi închei şi supervizarea, ceea ce presupune  întâlniri de câteva zile, organizate periodic, cu un supervizor din România, expert în domeniul în care m-am specializat şi eu (psihoterapie sistemică de familie şi cuplu).

Andante

De la începutul instruirii şi până în acest an, de fiecare dată, depuneam dosarul la Consulat pentru a lua viza anuală cu intrări multiple, în conformitate cu procedurile de rigoare şi regulamentele existente. De fiecare dată însă ieşeam cu ochii în lacrimi, fie din cauza contradicţiilor, fie al penibilului pe care îl trăiam, încercând să „fabric” bilete la microbuse inexistente, cazări pentru un an înainte şi alte tertipuri, pentru a completa dosarul, chiar dacă aveam dovezi clare că şi funcţionarii de acolo înţelegeau că este absurd.

Crescendo

Şi în acest an am procedat la fel ca şi în anii precedenţi, imediat ce mi-a expirat viza, am pregătit dosarul, iar acum 10 zile am fost să iau paşaportul: viza plasată în paşaportul meu expiră în octombrie, 2013. Am solicitat imediat Consulatului o explicaţie: chiar nu înţelegeam care este temeiul pentru acordarea vizei pentru 7 luni; eram aproape convinsă că a fost o eroare tehnică. M-am alarmat în mod special pentru faptul că aveam un ultim modul de supervizare în decembrie. Nu-mi mai păsa atunci de faptul că sunt, totuşi, o persoană „bona fide” prin definiţie, cu atâtea vize, atâtea vize Schengen anuale, cu vize valide în SUA pentru 10 ani şi în Canada – pentru alţii 5, cu altele, peste 20, de vize în multe alte ţări ale lumii, şi una, cu totul deosebită, pentru 7 luni, în România. În România mea...

Grave

Îmi amintesc deseori cum în 2008,organizaţia pe care o reprezint a pierdut din credibilitate, dar şi o colaborare utilă cu o organizaţie din România, din cauza că mapa cu formularele de viză a grupului de femei cu care urma să mergem la Iaşi, a fost împrăştiată în faţa colegului meu, cu comentariul acid că ne ocupăm de “trafic de persoane, dom’le, dar nu abilitarea femeilor!”.

Port şi acum în suflet imaginea unor ochi albaştri înlăcrimaţi, ai unei foste deputate de la noi, actualmente cu notabile realizari in sectorulul asociativ, cu care m-am intersectat la ghişeul de paşapoarte acu 3 ani: eu, mulţumită, cu viza mea anuală, ”tradiţională” déjà, ea - umilită şi indignata, în proporţii egale, cu paşaportul returnat, fără viză, pe motiv că nu avea  asigurarea medicală pentru un an întreg (sic!). În zadar încerca dna C. M. să explice că nu i-a fost semnalat acest lucru atunci când i-a fost acceptat dosarul, şi, mai mult, că nu are de unde să cunoască în prealabil zilele cu dor nestăvilit, în care va lăsă totul şi va alerga să-şi viziteze fiica -   o profesionistă de excepţie, stabilită la Bucureşti.

Forte

Periplu meu la Consulat din fiecare an se încheia cu un plâns zdravăn – fără martori, cu o “Basarabie pe cruce” urcată iar şi iar acolo, de singurul meu complice, de decenii, al patriotismului meu ciuruit, Tudor Gheorghe.

De la “Aţi fi mai convingătoare, Doamnă, dacă mi-aţi explica la o caféa ce e cu această “terapie de cuplu” pe care o învăţaţi la Iaşi”, strecurat mojiceşte, şi până la “O faceţi pe deşteaptă, Doamnă!”, strigat printre dinţi - mintea  şi inima mea au adunat multe în aceşti ani europeni pentru România.

Sempre

Spre indignarea multora şi tristeţea altora, am recunoscut cu onestitate de fiecare dată că mai mult  confort intelectual decât am trăit în Cluj, nu am avut nicăieri altundeva; mai mult confort profesional decât am la Iaşi – nu am nicăieri, că cea mai frumoasă vacanţă a mea a fost una hoinărită prin Bucovina, iar Bucureştiul îmi garantează doza vitală de “afară plus acasă” - inegalabilă trăire!

Staccato

Cât de mai “bona fide” să fii, decât soţul meu, decât mine şi decât alţi zeci de colegi din tagma non-guvernamentală şi jurnalişti, cu câteva duzine de vize şi călătorii, cu eforturi multe întru democratizarea acestei ţărişoare, încât să fie aplicat literalmente Acordul, care prevedere inclusiv oferirea vizelor pentru “o perioadă de până la 5 ani”. 

Şi dacă nu mă pot supăra prea mult pe Polonia, Ungaria sau alte ţări, care au oferit doar câteva unităţi de asemenea vize, apoi României aş avea ce-i spune.

Ştiu de azi, că îmi voi organiza viaţa astfel încât să mă feresc de tot ce presupune birocraţia – reală şi cea ad hoc – pentru obţinerea vizei. Nu vreau însă să cred că asta va însemna că mă voi feri şi de România. Ştiu de ceva timp cum să mă feresc de cei care atentează la demnitatea mea. De cei care îmi sabotează dragostea pentru România, încă nu ştiu.

Al fine

Ştiu pe de rost ce scrie în Acordul între Comunitatea Europeană şi Republica Moldova privind eliberarea vizelor, proceduri simplificate, reprezentanţi ai organizaţiilor non-guvernamentale etc. şi mai ştiu că au fost şi mai sunt nenumărate semnale că principiul „Bona fide” pentru moldoveni este neglijat în  ambasadele  din RM. Este adevărat însă că nu m-am aşteptat de la un asemenea „tratament” din partea Consulatului român. Motiv pentru care am considerat aberantă explicaţia primită vineri din partea Consulatului şi am solicitat o întrevedere cu Dna/ Dl Consul. Aştept.