„Mişcarea dadaistă” este, în esenţă, neo-marxistă

Pe fundalul nemulţumirilor îndreptăţite ale populaţiei pauperizate şi în contextul tumultuos al protestelor permanentizate din centrul Chişinăului, s-a neglijat un aspect definitoriu oricăror mişcări de amploare: ideologia. Acest detaliu, aparent irelevant pentru fondatorii şi aderenţii Platformei „DA”, este cât se poate de pregnant celor care au capacitatea de a analiza.

Întâi de toate, trebuie precizat că platformiştii s-au detaşat de marxismul clasic. Prin apelurile pacifiste, dânşii au evitat să preia întregul concept de revoluţie socialistă, care presupune şi declanşarea unor acţiuni violente. Deşi nu s-a disociat totalmente de gruparea extremistă „AntiFa”, Platforma a reuşit să inhibe, pentru moment, pornirile sângeroase ale unor descreieraţi, dar nu fără a alimenta o stare latentă de revoltă. Apoi, nu există unanimitate de idei între membrii săi, întrucât unii îmbrăţişează anarhismul, iar alţii mai retraşi – existenţialismul sau chiar aristocratismul. Sunt deja consacrate opiniile liderilor informali ai platformei, pe care nu-i deranjează o eventuală revenire a stângii pro-ruse la putere. Această abordare caracteristică regelui Ludovic al XV-lea – „după mine, potopul”, precum şi auto-identificarea manifestanţilor ca fiind „cavalerii demnităţii şi ai adevărului” sunt câtuşi de puţin marxiste, dar se înscriu în arsenalul propagandistic al neo-marxismului.

Discursurile dadaiştilor abundă de expresii cripto-comuniste: „segmente sociale”, „criminalii de la guvernare”, „noi suntem poporul” etc. Totodată, crearea a tot felul de comisii, comitete, „grupuri de intermediere şi reprezentare” sunt inspirate din statutele formaţiunilor politice de stânga. Însă cea mai peremptorie dovadă a afinităţii ideologice marxiste o reprezintă divizarea societăţii în „ai lor” şi „ai noştri”, antagonizarea adepţilor cu opozanţii mişcării şi, mai ales, preluarea conceptului de „luptă de clasă”. Or, mi se pare inadmisibilă blamarea şi ostracizarea unor indivizi a căror vinovăţie încă nu a fost demonstrată în vreo instanţă de judecată. Fireşte că oligarhii trebuie să răspundă pentru faptele lor reprobabile, fireşte că cei responsabili de imensele delapidări din sistemul bancar trebuie pedepsiţi, dar este incorect şi imoral să-i pui pe toţi în aceeaşi oală, atât pe hoţi, cât şi pe „paznici” sau să te erijezi şi în postura de procuror, şi în cea de judecător, şi în cea de călău.

Mesajul de susţinere al inconfundabilului şi incurabilului Iurie Roşca transmis „mişcării dadaiste” reconfirmă supoziţia că prin protestele de amploare se urmăreşte, de fapt, destabilizarea situaţiei social-politice şi poate chiar uzurparea puterii în stat. Cel supranumit „Iuda” a ieşit la rampă nu în zadar. Se ştie că aşchia nu sare departe de trunchi, iar un „părinte spiritual” nu-şi poate lăsa prea mult timp odraslele în prim-plan. Dar s-a demonstrat că „orice revoluţie îşi devorează propriii copii” (Max Gallo), de aceea să nu ne mire când Năstaşii şi Ţopii vor fi printre primii „sacrificaţi”, asemeni lui Danton şi Robespierre.

Pe 13 septembrie s-a repetat episodul abominabil al eliminării unioniştilor de la acţiunea de protest. Tertipul la care au recurs organizatorii, prin declararea reUnirii ca fiind un subiect indezirabil sau chiar ceva irealizabil, le demască intenţiile meschine şi denaturează însăşi semnificaţia Pieţii Marii Adunări Naţionale, pe care au şi confiscat-o. Dadaiştii declară că vor să-şi recapete ţara, dar de fapt nu vor decât să revină la treucă. Dânşii şi-au atribuit ca imn „Cântecul de unire” de la începutul anilor ’90, în care două versuri sună astfel: „suntem un pumn de oameni/ pe un picior de ţară”, dar la mascaradele lor au expulzat însăşi Ţara - România.

Aşadar, întreaga „mişcare dadaistă” este din start compromisă de ideologia neo-marxistă pe care au îmbrăţişat-o creatorii ei.