Mişcarea Populară şi Unirea

Fostul preşedinte, Traian Băsescu, a anunţat că în programul Mişcării Populare va figura obiectivul reunificării naţionale. Nu discut despre demagogia de a-ţi fixa, după ce nu mai eşti la putere, nişte obiective pentru care, cât timp te-ai aflat la putere, nu ai făcut nimic.

E caracteristică oamenilor politici născuţi, spontan, în ’90, din oamenii fostului regim: programaţi genetic să nu aibă memorie, ei cred că nici electoratul nu are. Neavând-o, nici nu poate pune în paralel declaraţiile sforăitoare de azi cu faptele mărunte de ieri.

Nu insist nici asupra declaraţiei, de-o înduioşătoare inocenţă politică, a fostului preşedinte, conform căreia Parlamentul de la Chişinău e singura piedică în calea Unirii. Cum domnia sa nu a înţeles niciodată ce este un parlament, nici prin minte nu-i trece că acesta este depozitarul suveranităţii naţionale. Şi că, prin urmare, dacă Parlamentul de la Chişinău se opune reunificării, înseamnă că, de fapt, electoratul din Basarabia se opune. Ceea ce toate sondajele confirmă.

Altceva e de discutat: 1) dacă obiectivul Unirii e fezabil, şi 2) dacă e oportun să ne fixăm acum acest obiectiv.

Las pentru altă dată discuţia, amplă şi complexă, despre fezabilitatea reunificării. Deocamdată, aş atrage atenţia că România nu a fost şi nu este un stat ale cărui frontiere actuale să fie unanim acceptate. Există, peste tot împrejurul nostru (cu excepţia Serbiei), forţe care lucrează, subteran sau deschis, pentru o rectificare în folosul lor a frontierelor României. Până acum, ne-am apărat, în plan politic, de aceste pretenţii, aderând strict la doctrina consfinţită de Tratatul de la Helsinki, prin care se proclamă inviolabilitatea frontierelor.

Or, acest tratat, chiar dacă nu închide calea unor rectificări ale frontierelor, o pune, principial, sub semnul întrebării. Ţara noastră, de aceea, a fost foarte reticentă în a recunoaşte orice modificare survenită după intrarea în vigoare a tratatului. Am fost printre ultimii care au recunoscut, de exemplu, Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina şi Muntenegru, şi nu am recunoscut nici azi Kosovo. Prin metode diplomatice, am dat totdeauna de înţeles că avem rezerve faţă de modificarea frontierelor în Orientul Mijlociu, deşi ştim că graniţele Libanului, Siriei, Iordaniei şi Irakului, decurgând din aranjamentele Sykes-Picot, sunt artificiale şi nu corespund diviziunilor etnice şi religioase ale populaţiei. Noi am susţinut, însă, întotdeauna, stabilitatea teritorială a statelor, compensată prin protecţia drepturilor minorităţilor.

În acest moment, estul Europei este zguduit de un val revizionist care, pornit din Crimeea, este departe de a se fi potolit. „Republica populară” Doneţk aniversează, iată, doi ani de existenţă. Pe acest fond, fostul preşedinte al României, acum preşedinte al unui partid parlamentar, vine şi declară că are ca obiectiv Unirea. Care, în mod logic, nu se poate face fără rectificarea frontierelor, într-un spaţiu vecin Ucrainei şi care a făcut parte, până în 1991, din Uniunea Sovietică.

Nu-mi imaginez cum se poate face asta, fără a legitima, în acelaşi timp, mişcările secesioniste din Ucraina şi „Novorossia”. Nu-mi imaginez nici că fostul preşedinte nu înţelege implicaţiile straniei coordonări a eventualei rectificări de frontieră în beneficiul României cu cele în beneficiul Rusiei.

Tocmai de aceea, îl suspectez că, în realitate, face doar demagogie. Şi compromite o temă nobilă, fundamentală pentru românitate, în favoarea avantajelor electorale interne. Cu Unirea, el doreşte să recolteze voturilor naţionaliştilor şi ale celor anti-sistem, spre a ajunge la un scor de 10%, care l-ar transforma în arbitrul viitorului Parlament.

Păcat că, la Chişinău, românii de bună-credinţă îl iau în serios.