Mai întâi, că nici nu e adevărat. Trupele ruse din Transnistria, deşi sunt oficial intitulate „Trupe pentru menţinerea păcii”, sunt în realitate urmaşele faimoasei Armate a 14-a. A cărei prezenţă în stânga Nistrului, în zilele conflictului dintre Chişinău şi Tiraspol, a asigurat protecţia aşa-zisei „republici transnistrene”, a înarmat şi susţinut trupele paramilitare ale acesteia şi a facilitat, astfel, luptele care au avut loc pe toată lungimea frontului. Deci, departe de a opri vărsarea de sânge, au întreţinut-o atât cât a fost necesar pentru ca planul Kremlinului privind viitorul „independenţei” Basarabiei să fie pus în aplicare. 

 

În al doilea rând, nu prezenţa acestor trupe este garanţia că vărsarea de sânge nu poate reporni oricând. Dimpotrivă: ele asigură existenţa nerecunoscutei (dar puternicei) formaţiuni statale din stânga Nistrului şi, astfel, continuarea conflictului, fie şi sub o formă „îngheţată”, până când situaţia geopolitică va permite nu pacificarea, ci ocuparea restului Republici Moldova. Dacă va fi nevoie, chiar cu preţul unui nou război. Cu alte cuvinte, trupele ruse reprezintă tocmai promisiunea de noi vărsări de sânge, în viitor.

 

În al treilea rând, în pofida încercării lui Igor Dodon de a fi slugarnic, nu există nici un motiv pentru a mulţumi trupelor ruse, întrucât nu ele opresc reluarea conflictului, ci înţelegerea mutuală şi interesele comune dintre Chişinău şi Tiraspol. Elita de la Chişinău ştie că Transnistria reprezintă unica garanţie politică a existenţei Republicii Moldova, deci, implicit, şi a prosperităţii ei nemăsurate (în raport cu sărăcia populaţiei). Cei de la Tiraspol ştiu că, odată ce ar fi separaţi complet de Republica Moldova, şi contrabanda din care fac bani, şi interesul Rusiei pentru menţinerea acestei enclave ar scădea spre zero. Reintrată în componenţa Ucrainei, din care a fost smulsă în 1924, Transnistria ar dispărea pur şi simplu, înghiţită de curentul pro-european de la Kiev.

Prin urmare, încă un gest gratuit de-al preşedintelui-plagiator. Unul care insultă memoria miilor de români basarabeni morţi şi răniţi din conflictul din Transnistria şi, nu în ultimul rând, demnitatea naţională.

Altfel spus, un gest demn de un autentic mancurt.

 

P. S. Aflu cu mare întârziere că un obscur ziarist de la Chişinău, spre a-l apăra pe Valerii Nikolaevici Mateiciuk (zis Valeriu Matei), s-a chinuit să dea dovadă de puţin umor şi mi-a transmis că şi pe mine m-ar fi chemat nu-ştiu-cum, dacă m-aş fi născut în RSSM. Din păcate, Răzvan nu se traduce în nici o limbă de pe planetă Valerii, pe tata nu-l cheamă Ivan, ci Ştefan, şi mi-aş fi spus Vonko (aşa cum Mateiciuk şi-a spus Mateiciuk) numai şi numai dacă aş fi fost ucrainean. Şi n-aş fi pretins niciodată că sunt altceva decât sunt. Iată, drept dovadă că se putea, amicul lui Valerii Nikolaevici Mateiciuk, criticul Mihai Cimpoi, nu şi-a spus niciodată, nici în RSSM, nici după RSSM, altfel decât Mihai Cimpoi... Întrebarea nu este, prin urmare, de ce s-a numit cineva într-un anume fel în timpul RSSM, ci ce urmăreşte, numindu-se altfel, azi!