Naţiunea civică în Republica Moldova – o continuare atenuată a proiectului sovietic de deznaţionalizare

Una din soluţiile miraculoase pentru rezolvarea falselor dileme identitare din Republica Moldova este găselniţa ”naţiunii civice”. Această ”naţiune civică” apare de obicei în discursurile celor care nu doresc să-şi asume identitatea românească.

Nu este vorba de nimic altceva decât o continuare a mai vechiului proiect sovietic de deznaţionalizare a românilor dintre Prut şi Nistru, proiect descifrat în toate detaliile sale de către istorici. Cu puţină vreme în urmă, Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău a găzduit o masă rotundă cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la înfiinţarea Republicii Autonome Socialiste Sovietice Moldoveneşti – proiectul Moscovei prin care Transnistria devenea un cap de pod pentru sovietizarea întregii Românii conform proiectului maximal, sau cel puţin pentru recucerirea Basarabiei. Istoricul Andrei Cuşco a prezentat în cadrul acestui eveniment descoperirile făcute de cercetătorul Terry Martin în legătură cu politicile naţionale ale sovieticilor.

Conform documentelor din arhivele sovietice, Lenin era convins că naţionalismul nu va dispărea foarte uşor, astfel că a alcătuit un plan pentru deznaţionalizarea şi supunerea popoarelor moştenite de la Imperiul Ţarist între noile hotare sovietice. Politica sovietică de ”indigenizare” a fost privită mai ales din punctul de vedere al promovării cadrelor naţionale, însă planul bolşevic prevedea mai multe etape. În mod pervers, Lenin avea în vedere deznaţionalizarea tocmai prin promovarea unui naţionalism – însă era vorba de un naţionalism strict controlat de centrul imperial de la Moscova. Planul lui Lenin prevedea crearea unor teritorii naţionale, promovarea limbilor proprii fiecărui popor intrat în malaxorul sovietic – la nevoie chiar inventarea unor limbi literare, crearea unor elite naţionale ataşate de Moscova şi mai presus de toate susţinerea culturilor naţionale prin elementele lor exterioare, respectiv conservarea formelor folclorice.

Sub aparenţa unui sprijin al dezvoltării fiecărei naţiuni din Uniunea Sovietică, în realitate se producea o centralizare extremă a controlului moscovit asupra minorităţilor naţionale cuprinse în graniţele sovietice. Naţiunile nu erau cu adevărat libere să se dezvolte conform propriilor interese, erau libere să îşi danseze şi cânte jocurile populare pe scenele din Moscova şi nimic mai mult. În cazul experimentului transnistrean au fost create câteva seturi de elite naţionale, care în momentul în care nu au mai corespuns intereselor Moscovei au fost pur şi simplu epurate.

Lenin dorea să accelereze în mod artificial şi sub control total al partidului dezvoltarea naţiunilor din cuprinsul Uniunii Sovietice în conformitate cu mecanismul expus mai sus. Dezvoltările nu erau naturale, ele erau făcute conform planurilor cincinale şi sub supravegherea strictă a partidului. Următoarea etapă era modernizarea accelerată a acestor societăţi astfel încât să dispară sentimentul naţional – care avea la dispoziţie două sau trei cincinale pentru a-şi atinge maturitatea. Această dezvoltare accelerată ar fi trebuit să aibă ca efect atragerea spre comunism a naţiunii rămase în afara Uniunii Sovietice. În cazul RASSM, bunăstarea de sorginte sovietică ar fi trebuit să-i facă invidioşi pe românii din dreapta Prutului care trebuiau să se grăbească pentru a declanşa în România o revoluţie bolşevică. Doar că planurile Moscovei nu au prea funcţionat. Revoluţia bolşevică din România nu a avut loc, iar în stânga Nistrului ani de-a rândul a bântuit foametea şi nu a existat nici urmă de bunăstare. Crearea unei ”limbi moldoveneşti” neinteligibile, industrializarea forţată şi foametea artificială au dat măsura insuccesului acestui plan leninist. Abia după Al Doilea Război Mondial a putut fi pus în aplicare acest plan, este drept la o scară mult redusă. Când la Chişinău se vorbeşte de ”naţiune civică” de fapt se evită rostirea adevărului: între Prut şi Nistru trăiesc români deznaţionalizaţi de imperiul sovietic.