Optimaţii vs popularii

Lupta dintre principalele clanuri oligarhice de la Chişinău a atins apogeul în săptămâna patimilor politice, care părea că nu se mai sfârşeşte. Cele două grupări au ajuns la cuţite, preluând tactica facţiunilor aristocratice romane: unii insistă pe forţa majorităţii parlamentare (optimaţii), iar alţii folosesc adunările populare pentru a accede la putere (popularii). Dar cum se va încheia această confruntare?

Am asistat cu toţii la o tensionare fără precedent a relaţiilor instituţionale (dintre Preşedinţie şi Legislativ), precum şi la o periculoasă destabilizare social-politică (manifestaţii eterogene şi antagoniste). Mirosul prafului de puşcă se simţea în aer. Glontele revoluţiei sau chiar al războiului civil ne-a şuierat pe lângă ureche, pentru că niciuna dintre părţi nu era dispusă să cedeze. Doar printr-un miracol, Plahotniuc s-a retras in extremis din cursa pentru fotoliul de prim-ministru, în favoarea colegului său de partid, iar Timofti nu s-a mai împotrivit noii candidaturi a majorităţii parlamentare. În pofida poziţiilor diametral opuse, cei doi decidenţi au încheiat meciul printr-o remiză, din care ies învingători cetăţenii.

Cei care nu-l credeau în stare pe Plahotniuc de o asemenea răsturnare a situaţiei, nu pricep dedesubturile politicii moldoveneşti. Liderul informal al PDM nu putea sta deoparte, fiind motivat atât de propriile ambiţii, cât şi de numeroasele inhibiţii ale adversarilor (PLDM ba vroia, ba nu vroia la guvernare; PSRM şi Platforma „DA” ba cer demisia preşedintelui, ba nu o mai cer). A crezut că e momentul propice şi a încercat să bată fierul cât e cald. Dar intrarea sa în scenă a fost precum a unui elefant într-un magazin cu porţelanuri. Nu putea anula în câteva ore o campanie mediatică negativă de câţiva ani. Şi nici nu putea forţa mâna lui Timofti pentru a fi desemnat, din moment ce mâna dreaptă a acestuia este prietenul lui Filat.

Renunţând să mai pretindă personal la şefia Guvernului, dânsul nu a dat dovadă de slăbiciune, ci de înţelepciune. Fără a iniţia procedura de demitere a preşedintelui statului şi fără a întărâta şi mai tare mulţimea protestatară, Plahotniuc a reintrat sub conul de umbră, fapt convenabil oponenţilor săi. Căci dacă el nu ar fi existat, Ţopii l-ar fi inventat. Nici nu mai contează câtă putere reală are acest individ sau cât de bine s-ar fi isprăvit în postura de premier. Oamenii deja nu mai cer capul lui Moţoc, ci al lui Lăpuşneanu.

Pe cât de „monstruoasă” este majoritatea formată ad-hoc în Parlament, pe atât de odioasă este coaliţia din stradă. Unii văd paiul din ochiul vecinului, nu şi bârna din ochiul propriu. Sincronizarea acţiunilor Platformei „DA” cu cele ale formaţiunilor pro-moscovite (socialiştii lui Dodon şi acoliţii lui Usatîi) este infinit mai reprobabilă decât votul comun al liberalilor cu transfugii comunişti. Dacă Mihai Ghimpu a fost nevoit să aleagă răul mai mic, atunci dadaiştii nici măcar n-au înţeles care este răul cel mare. Or, Partidul Socialiştilor are inclus în programul lor de guvernare însăşi ideea de federalizare a Republicii Moldova.

În condiţiile în care „popularilor” moldoveni le lipseşte nu doar legitimitatea şi reprezentativitatea (nu au obţinut mandate nici după alegerile parlamentare, nici după cele locale), dar şi discernământul (sunt gata să se facă frate şi cu dracul, doar ca să treacă puntea), „optimaţii” sunt obligaţi să purceadă imediat la implementarea reformelor şi a Acordului de Asociere cu UE. Odată cu sfârşitul perioadei „triumviratelor” (AIE 1, 2 şi 3), a venit timpul faptelor concrete, în beneficiul cetăţeanului şi nu de dragul împărţirii ciolanului.

În ceea ce-l priveşte pe „Optimus Prime”, cei care nu l-au putut accepta ca prim-ministru s-ar putea să-l aibă ca preşedinte, după ce îi expiră mandatul lui Timofti. Căci de ce ţi-e frică, de aceea nu scapi.