Plahotniuc – viitorul prim-ministru „tehnocrat”?

Pare incredibil la prima vedere, dar un asemenea scenariu, de soluţionare a actualei crize politice de la Chişinău, a fost propus de către preşedintele de onoare al PDM – Dumitru Diacov, în cadrul unei emisiuni televizate. Dacă o fi fost glumă de prost gust sau vorbă aruncată în vânt, urmează să aflăm în curând. Cert este că la ambiţiile domnului Plahotniuc, funcţia de premier reprezintă un chilipir.

Ceea ce părea de neconceput, de neimaginat, este pe cale să se producă. Celui mai blamat şi stigmatizat personaj al politicii moldoveneşti i se oferă ocazia să iasă la rampă, să dezmintă toate acuzaţiile şi aluziile la adresa sa, să demonstreze că nu-i pasă doar de propria bunăstare, ci şi de a poporului pauperizare. Cu toate acestea, oferta nu tentează deloc: colapsul economic a devenit aproape inevitabil, partenerii de dezvoltare îşi manifestă reticenţa, dacă nu chiar indiferenţa, iar pericolele interne şi externe planează ca o sabie a lui Damocles deasupra viitorului incert al parcursului nostru european.

Pe de o parte, asistăm la o radicalizare a preferinţelor politice ale electoratului, fapt confirmat de ultimele studii sociologice, pe de altă parte, consemnăm un vacuum la nivel de guvernare, care nu mai poate continua până la calendele greceşti. În acest sens, recenta Hotărâre a Curţii Constituţionale, potrivit căreia Legislativul urmează a fi dizolvat în cazul în care nu va fi votat un nou Cabinet de Miniştri, reprezintă o modalitate de somare a fracţiunilor parlamentare să identifice soluţiile necesare deblocării situaţiei şi să nu mai caute cai verzi pe pereţi sau ţapi ispăşitori. Utilizând limbajul fotbalistic, putem spune că mingea se află în terenul deputaţilor şi doar ei vor fi vinovaţi de un eventual autogol şi de pierderea partidei „amicale”. Astfel, fie vom avea o guvernare de centru-dreapta până la 29 ianuarie, fie una de centru-stânga după această dată. Tertium non datur.

Prin respingerea perpetuării stării de incertitudine şi de menţinere „în exerciţiu” nu doar a guvernului, ci şi a întregului stat, judecătorii constituţionali au dejucat planurile meschine ale unor indivizi avizi şi perfizi, care sperau să fure ce se mai poate şi să ne mai ţină în captivitate. Or, se ştie că într-o perioadă de instabilitate unii au parte de prosperitate, la fel cum hoţii huzuresc atunci când paznicii lipsesc.

Ideea unui veritabil guvern tehnocrat ar putea fi de nerealizat în condiţiile inculturii şi a imaturităţii noastre politice. Şi aici rolul primordial îi revine preşedintelui Timofti, care pe final de mandat trebuie să înainteze o candidatură nu doar agreabilă, ci şi acceptabilă. În fond, dumnealui are doar două opţiuni: fie propune încă o marionetă obscură, care va lua apă în gură ori de câte ori va trebui să spună lucrurilor pe nume, fie nominalizează pe cineva suficient de influent. Varianta Maia Sandu pică din start, fiindcă partidul Ţopilor nu este (încă) reprezentat în Parlament, iar calitatea sa de membru PLDM a fost anunţată public înaintea alegerilor de anul trecut.

Indiferent de numele viitorului prim-ministru, acesta va fi unul de sacrificiu atâta timp cât domnul Plahotniuc nu va dori să iasă în faţă, la lumina reflectoarelor şi să-şi asume guvernarea. La urma urmei, dânsul şi-a depus mandul de deputat, apoi s-a auto-suspendat din funcţia de prim-vicepreşedinte al PDM şi s-a conformat modificărilor la Codul Audiovizualului, devenind oficial mogul de presă, prin deţinerea a tocmai 4 televiziuni şi 3 posturi de radio. Iar dacă punem la socoteală întreaga sa „experienţă managerială”, obţinem candidatul „ideal” pentru şefia Guvernului. Or nu asta şi-au dorit tinerii în aprilie 2009?