Politică

articolul anterior articolul urmator

Poate Nicolae Timofti nu va trăda ca Mircea Snegur...

10
13 Sep 2014 15:21:35
Ion Petrescu
Anatol Munteanu ştie că luptătorii din războiul pentru Transnistria au luptat pentru unire, nu pentru o independenţă de Bucureşti.
Anatol Munteanu ştie că luptătorii din războiul pentru Transnistria au luptat pentru unire, nu pentru o independenţă de Bucureşti.

Anatol Munteanu este un român. Unionist. Pe care vânturile istoriei l-au obligat să îmbrace, iniţial, uniforma de militar răsăritean. Apoi pe aceea de cetăţean liber al Republicii Moldova, liber să lupte, alături de alţi conaţionali, pentru independenţa, de moştenitoarea URSS, a entităţii statale născute din prăbuşirea imperiului pe care şi azi îl visează restabilit Vladimir Putin. În cele ce urmează sunt confesiuni tulburătoare.

Incompetenţa şi trădarea ne-au adus unde suntem.

Aşa pot fi intitulate comentariile compatriotului, acum, Anatol Munteanu, pe marginea unei scrisori deschise, a aceluiaşi conaţional, de acum circa 20 de ani 

Rândurile de mai jos sunt integral scrise de un român care ştie că a luptat pentru unire şi a văzut, stupefiat, că au câştigat adepţii... îndepărtării de Bucureşti.

Cei care şi azi mimează neutralitatea, în raport cu Federaţia Rusă, deşi le arde buza după condiţia naturală, firească, normală, de cetăţeni ai Uniunii Europene.

Europene, deci, nu Euroasiatice.

Nu ştiu dacă un anumit candidat prezidenţial, îmi scapă numele, se va ţine de cuvânt. cu reîntregirea naţională, în 2018.

Poate nu a fost atent la jocul de cuvinte, cu dublă semnificaţie, cei puţin pentru cei care, în fiecare an, la 1 Decembrie, duc mână la inimă şi apoi salută Tricolorul.

Iată, mai jos, rândurile scrise de rezervistul Anatol Munteanu, care ştie cum funcţiona armata sovietică, cum s-a înfiripat organismul militar dintre Prut şi Nistru şi visează la România Dodoloaţă.

Chiar dacă au trecut peste 20 de ani de la război şi chiar dacă, între timp, unii dintre comandanţii de unităţi sau lideri de mai mică importanţă au trecut la cele veşnice, noi trebuie să punem punctul pe „i”, pentru că rănile războiului încă nu s-au vindecat, iar Republica Moldova, nici astăzi, nu poate să se rupă din ghearele imperiului rusesc.

Motivele sau cauzele care au generat şi menţin valabilă această stare de lucruri au fost şi rămân în general cunoscute, fiind semnalate de noi înşine, la cel mai înalt nivel, încă din decembrie 1993, când, în calitatea de prim locţiitor al şefului Statului Major al Protecţiei Civile al Guvernului Republicii Moldova pe care o deţineam atunci, i-am adresat o scrisoare deschisă preşedintelui în exerciţiu de atunci, Mircea Snegur, prin care, între altele, îmi manifestam profunda îngrijorare, pentru starea de lucruri din Ministerul Apărării Naţionale.

Publicată trei luni mai târziu, în „Literatura şi arta” (nr. 9, din 24 februarie 1994), scrisoarea aceea a stârnit ceva comentarii, dar altceva nu s-a întâmplat.

Practic, mercenarii plasaţi din timp în posturile cheie îşi duceau mai departe la îndeplinire misiunea lor atât de nefastă pentru poporul moldovean.

Şi cu năduf îi semnalam preşedintelui nostru, de atunci, cum incompetenţa, corupţia şi fărădelegile săvârşite de conducerea Ministerului Apărării, în frunte cu generalul Pavel Creangă, nu mai aveau margini.

Cunoşteam bine situaţia, întrucât lucrasem anterior într-un serviciu special şi, în plus, nu-mi era teamă să-i denunţ pe impostorii şi neaveniţii, care duceau ţara de râpă, deoarece prin respectiva scrisoare îmi anunţam şi demisia, intuind bine că, în urma sesizării mele voi fi lovit şi mai crunt, urmând soarta tuturor ofiţerilor aşa-zişi „naţionalişti”, în fond patrioţi şi iubitori de neam şi de ţară, numai că neamul românesc şi nu altul, Ţara Moldovei şi nu alta ş.a.m.d.

Pentru că nu puteam proceda altfel, când impresia celor mai mulţi şi mai patrioţi dintre noi, militarii, era că generalul Creangă şi ministerul pe care îl conducea ieşiseră total de sub controlul preşedintelui ţării şi al Guvernului Republicii Moldova, multe indicaţii ale lui Mircea Snegur şi hotărâri ale Guvernului fiind pur şi simplu neluate în seamă, total ignorate.

Şi argumentam, arătând că reorganizările în armată şi schimbările frecvente ale personalului de comandă se făceau într-un stil prosovietic, dăunător intereselor naţionale, cadrele de conducere din minister fiind numite în funcţie pornindu-se de la gradul de rudenie, cunoştinţe, cadouri, bani şi trafic de influenţă, din partea celor bogaţi şi cu funcţii mari, în esenţă reinstaurându-se vechiul regim.

În minister, dar şi în departamentul unde îmi făceam de la un timp datoria, începuse o campanie de epurare a cadrelor de comandă cu vederi proromâneşti, în special a ofiţerilor şi angajaţilor civili de origine română.

În cel mai fericit caz, li s-a impus, motivat sau nemotivat, să plece la pensie, să-şi caute alte locuri de muncă.

Ofiţerii care nu îndeplineau criteriul de vârstă, pentru a trece în rezervă erau şi mai umiliţi, fiind mai întâi trecuţi prin comisii militare, de testare a competenţelor, deşi rezultatul era dinainte cunoscut, căci în final au fost şi ei obligaţi să plece, fiind eludat nu doar bunul simţ, ci în primul rând Hotărârea de Guvern nr. 263 din 14 mai 1993 privind reorganizarea în armată.

Cum precizam, mulţi dintre cei eliberaţi au fost şi erau militanţi pentru renaşterea naţională, pentru promovarea principiilor democratice în societate, pentru întronarea limbii române ca limbă oficială.

Între aceşti ofiţeri moldoveni deja concediaţi, la acea dată sau aflaţi în afara schemei de încadrare, aşteaptându-şi rândul să fie alungaţi din Forţele Armate, se găseau general N. Petrică, coloneii V. Toporiţchi, V. Semenic, A. Popovici, I. Parinov şi S. Loghin, locotenent-coloneii A. Munteanu şi Bularga, dar şi alţi participanţi la războiul pentru Transnistria, unii dintre ei trecuţi în posturi inferioare sub diferite pretexte.

Mai mult decât atât, cu aprobarea lui Pavel Creangă, nu încape vorbă, sau ca urmare a diligenţelor sale, pe lângă cei în drept, ca specialişti principali şi angajaţi în diferite servicii şi direcţii de arme, inclusiv în Departamentul Protecţiei Civile al ministerului, au fost încadraţi foşti ofiţeri din Armata a 14-a a Federaţiei Ruse, majoritatea dintre ei de origine rusă, aceasta în vreme ce unele cadre militare cu funcţii mari, tot de orientare prorusă, deja lucrau la opera de sabotare a siguranţei naţionale, zădărnicind, după posibilităţile lor, în funcţie de competenţă şi pricepere, dar mai ales după planurile primite de la „stăpânii” lor, completarea cu tehnică militară a Armatei Naţionale.

O armată, de altfel, tot mai demoralizată de tot ceea ce vedea că se întâmplă de la o vreme, când formarea şi înzestrarea ei începuseră să fie sabotate din toate părţile şi în primul rând de sus, de la vârful ierarhiei.

Căci nu este oare o diversiune să cumperi elicoptere civile vechi în loc de elicoptere militare performante, asta când se mai cumpăra câte ceva, pentru că în realitate se stopase complet procurarea de maşini blindate, de tanchete şi automobile speciale pentru forţele terestre.

De fapt, sub Pavel Creangă, întreg ministerul mergea spre dezastru şi asta se vedea cu ochiul liber, începând de la menţinerea în vigoare a regulamentelor militare şi de specialitate sovietice şi până la instruirea soldaţilor şi a ofiţerilor, care nu se mai făcea deloc, şcolile speciale de pregătire a cadrelor militare fiind ca şi inexistente, iar ştiinţa militară încremenită în proiect.

Era clar că stilul de lucru al generalului Pavel Creangă nu numai că lăsa mult de dorit, dar pe el nici nu-l interesau problemele naţionale, situaţia cadrele militare din subordinea sa, nu găsea limbaj comun cu subalternii, cu viceminiştrii, cu comandanţii de direcţii şi departamente, parcă venea din cu totul altă lume, demult învechită şi depăşită, întrebarea însă era cine şi de ce îl mai menţinea într-o funcţie atât de importantă pentru orice ţară din lume?

Desigur, nu întâmplător era menţinut acolo, altminteri unii ofiţeri n-ar mai fi avut cum să acceadă cât se poate de neregulamentar, ca să nu spunem ilegal, la funcţii mari şi grade importante, îndeosebi unii comandanţi şi şefi de servicii, care nu aveau nici minimul de autoritate morală, întrucât nu participaseră, nici măcar ca spectatori, la conflictul din Transnistria, deşi teoretic, din câte rezulta din „acte” erau chiar „eroi”, fiindcă prin abuz de putere, altfel nu se explică, erau blindaţi cu legitimaţii de participanţi la război, între ei figurând colonelul F. Grama, S. Ştirbu şi alţi lucrători ai ministerului.

O altă dovadă a lipsei de bună credinţă – dacă nu cumva la mijloc este ceva mult mai grav! – a generalului Creangă rezultă din neregulile pe linie financiar-contabilă, materializate în furturi în valoare de zeci de milioane de lei, descoperite de către corpul de revizie şi control, cu participarea colonelului G. Arman şi a revizorului G. Busuioc, care nici nu au fost luate în seamă de ministrul Apărării Naţionale, ba mai mult, presupuşii vinovaţi, în loc să fie aduşi în faţa justiţiei, au fost recompensaţi, adică numiţi în funcţii de răspundere, pe unicul criteriu că erau prieteni şi apropiaţi ai ministrului.

Şi metodele de lucru, îndreptate spre slăbirea şi distrugerea Armatei Naţionale, nu se limitau la doar atât, fiindcă în acelaşi timp, tolerarea unor structuri ale ministerului care, practic, nu-şi onorau sarcinile de serviciu, pe lângă faptul că multe documente normative rămăseseră, cum deja precizam, de la sovietici, deci scrise în limba rusă, în cadrul ministerului şi al departamentelor militare se vorbea numai ruseşte, pentru conducerea ministerului, precizările legale pe această linie, semnalele venite dinspre Controlului Departamentului de Stat, al limbilor şi al altor controale de la Guvern fiind literă moartă.

Ca să nu mai aibă dureri de cap, deşi e de prevăzut că nu chiar întâmplător, ministrul Pavel Creangă a făcut tot posibilul ca să destrame complet Direcţia de contraspionaj militar condusă de colonelul I. Stratan, instituţie fundamentală pentru un stat ca Republica Moldova care, cu preţul vieţii unor colaboratori şi funcţionari, şi-a adus cinstit contribuţia la dobândirea informaţiilor din zonele de conflict, raportând corect conducerii ţării despre problemele existente în Transnistria separatistă, a alimentat Statul Major al Armatei şi Ministerului de Interne cu informaţii despre manevrele şi dislocarea trupelor Armatei a 14-a ruse şi a unităţilor militare separatiste etc.

De fapt, definitoriu pentru poziţia ministrului Pavel Creangă, în raport cu ceea ce se petrecea la nivelul coordonat de el, rămâne atitudinea din momentul când i s-a raportat despre furturile de armament, muniţii şi echipamente militare, situaţie la care nu a reacţionat, spunând că nu are timp să se ocupe de aceasta.

Normal că după cum era dat tonul era şi cântecul, astfel că, în anul 1990, şeful Protecţiei Civile, colonelul F. Grama, le-a cedat separatiştilor din Dubăsari şi Tiraspol tehnică militară, autospeciale, automobile pentru stat-major şi telecomunicaţii; au fost vândute persoanelor fizice şi juridice echipamente de protecţie chimică, aparate, dozimetre, carburanţi şi alte bunuri materiale; unele au fost date ca donaţie, altele cu preţuri foarte mici, încălcându-se astfel Decretele preşedintelui Republicii Moldova nr. 234 şi 244 din 1990, precum şi Ordonanţele Guvernului nr. 314/1 şi 314/3 cu privire la dreptul de stat asupra echipamentelor şi tehnicii militare.

În acelaşi departament, colonelul A. Cociug, sub motivul reorganizării de personal, a eliberat din funcţii ofiţerii moldoveni, înlocuindu-i cu cadre militare ruse, mai „loiale” şi mai „credincioase” structurilor militare moldoveneşti.

În întreaga armată, de fapt, era pe atunci un haos total, o dezordine nemaiîntâlnită vreodată, se vindeau pe bani mărunţi automobile, tehnică militară, echipament, case, apartamente, imobile şi terenuri, unele erau oferite chiar gratis, dar nu oricui, ci oamenilor de afaceri ruşi şi, eventual, unor moldoveni trădători.

Despre această activitate a conducerii Ministerului Apărării i s-a raportat ministrului Creangă la timp, i s-a raportat şi preşedintelui Snegur, prin adresele nr. 1362/11.06.1993 şi nr. 2224/08.11.1993, dar bineînţeles că nu s-au luat niciun fel de măsuri.

Dimpotrivă, fiindcă am îndrăznit să prezint adevărul, cerând între altele ca preşedintele să-l demită pe ministrul corupt Pavel Creangă, care, prin trădare şi incapacitatea de a conduce Forţele Armate, a cedat poziţiile de luptă, la Tighina şi Dubăsari, în faţa inamicului din Transnistria, iar din cauza comandanţilor incapabili, numiţi de el în funcţii de răspundere, au murit sute de ostaşi şi luptători neînfricaţi ai neamului românesc, am fost prevenit că voi fi scos, fără niciun motiv, din funcţia de prim locţiitor al şefului de Stat Major al departamentului de Apărare Civilă al Guvernului.

Atunci, ca să previn o astfel de umilinţă, de a fi scos pe uşa din dos a unei instituţii pentru care, în anii războiului consider că mi-am făcut pe deplin datoria, dar şi în semn de protest faţă de persecutări şi înjosirea demnităţii mele de ofiţer şi de cetăţean al Republicii Moldova, faţă de fărădelegile săvârşite de ministrul Apărării din acel moment şi de subalternii lui, am cerut să fiu eliberat din Forţele Armate ale Republicii Moldova.

La ora de faţă, pe măsură ce lucrurile s-au mai decantat, îmi este tot mai evident că n-am greşit înaintând acea scrisoare-raport preşedintelui Snegur, în ideea că va stopa sau cel puţin încetini prăbuşirea ţării.

Sigur că a fost o iluzie, dar cu atât mai mult trebuie subliniat adevărul.

Şi adevărul este că războiul a fost pierdut din cauza incompetenţei, a laşităţii şi trădărilor comise de comandanţii superiori cu bună ştiinţă, în frunte cu generalul Pavel Creangă şi cu locţiitorul său, generalul Dabija Fedar Kazarov, care, acesta din urmă, nu numai că nu a organizat apărarea Tighinei cu forţele armatei, ale voluntarilor şi poliţiei, dar s-a comportat ca un fricos, părăsind Varniţa şi Tighina, abandonând poziţiile de luptă şi luând-o la fugă, sub un pretext discutabil, în fond însă pur şi simplu pentru a-şi salva viaţa.

După exemplu său, tot aşa au procedat şi alţi comandaţi de unităţi din armată, deşi în acea vreme armata dispunea de forţe şi mijloace impunătoare de artilerie, blindate, muniţie şi efective, trupele, soldaţii şi ofiţerii fiind gata să lupte până la sacrificiul suprem, pentru integritatea şi independenţa Republicii Moldova. Nu trebuia decât ca aceşti oameni să fie mobilizaţi şi canalizaţi spre lupte şi situaţii concrete împotriva inamicului.

Or, şi dacă au fost mobilizaţi, pe tot parcursul războiului, din martie până în iulie 1992, forţele noastre armate de pe frontul de la Nistru au fost ţinute în poziţie de apărare, nu s-a dat niciun ordin de înaintare, efectivele au fost ţinute în tranşee la Dubăsari, Coşniţa, Tighina etc., ofensivele fiind interzise cu desăvârşire de Ministerul Apărării, pentru a nu deranja inamicul, cei care încălcau acest ordin fiind pedepsiţi, unii chiar împuşcaţi pe poziţiile de luptă, din spate, de lunetişti invizibili.

Acum, că timpul a mai aranjat unele evenimente în matca lor şi au mai apărut ceva documente, este clar că în perioada luptelor în Tighina, nu tocmai întâmplător comandantul de batalion L. Carasiov nu a fost sprijinit cu efective şi tehnică militară, când nu era nevoie decât să fie dat un simplu ordin, care ordin nedându-se, s-a ajuns la zdrobirea armatei moldoveneşti, în Tighina.

Cum nu s-a dat ordin nici pentru ruperea cu artileria a unei porţiuni din podul feroviar Tighina–Tiraspol, pentru a preveni înaintarea tancurilor a Armatei a 14-a ruse.

De fapt, deşi a existat, artileria a fost mai mult decorativă, trupele de poliţie speciale au acţionat eroic, dar de sine stătător şi răzleţ la Tighina, fără o coordonare tactică şi în cooperare cu toate forţelor militare de poliţie şi de voluntari.

Şi cel mai strigător la cer este faptul că în luptele de la Tighina au fost trimişi, neînarmaţi şi îmbarcaţi în nişte simple autobuze, de parcă plecau în excursie, peste o sută de militari fără experienţă de luptă, care au sfârşit previzibil, efectiv seceraţi de gloanţele mitralierelor separatiste.

Va răspunde oare cineva pentru sacrificiul, pe deplin evitabil, al celor o sută de soldaţi şi ofiţeri moldoveni căzuţi sub zidurile cetăţii şi pe străzile Tighinei?

Desigur, generalul de tristă amintire Pavel Creangă nu mai poate răspunde la apel, dar mai există alţii la fel de vinovaţi ca el.

Ca să nu mai spun că situaţia foştilor luptători, în războiul nostru pentru Independenţă şi a familiilor celor sacrificaţi acolo, în confruntarea atât de sângeroasă cu separatiştii, trebuie revizuită, întrucât mulţi au rămas de izbelişte, trăind din mila altora, ori cu câţiva euro pe lună, ceea ce este inadmisibil pentru un popor care doreşte să o rupă definitiv cu „raiul” ruso-sovietic şi să îşi caute de destinul său european.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

10 Comentarii

Romanul Popescu
13.09.2014, 20:26:33

de ce nu ia-ti lichidat pe tradatori ?

+3 (3 voturi)
ion sbucium
14.09.2014, 14:40:15

Rusia ii lichideaza acum pe "tradatorii" ucraineni care se opun "unirii" "republicilor populare" Crimeea, Donetk si Lugansk la "patria-mama". Crezi ca la fel trebuie sa procedeze in R.Moldova si Romania? In ce veac, in ce an si in care Romanie traiti?

-2 (2 voturi)
ion sbucium
14.09.2014, 14:32:53

"Fratele mai mare" rus isi face si el planuri de "uniri" ale pamanturilor ex-imperiale "rusesti" - Novorossia, Malorossia, Bessarabia , ignorand existenta in secolul XXI a stateleor independente Ucraina, R.Moldova, Tarile Baltice, Tarile Transcauaziene. Are, oare, "fratele mai mare" roman fata de R.Moldova - planuri, "proiecte" "unioniste" similare? Oare intre Romania si Rusia sa nu mai existe DIFERENTE - "poftele" de a deveni o "Rusia Mare" si o "Romanie" Mare - fiind aceleasi - pe seama unor state INDEPENDENTE, cu sfidarea Independentei Nationale? Oare liderii, politicienii Romaniei au uitat ca sunt Stat UE si s-au obligat sa respecte HOTARELE stabilite in urma celui de-al doilea razboi mondial, DREPTUL INTERNATIONAL, suveranitatea si independenta altor state, inclusiv a celora din Parteneriatului Estic, inclusiv a R.Moldova, a carui independenta Romania a recunoscut-o si s-a obligat s-o respecte? Dupa 24 de ani de la Declaratia de Suveranitate a R.Moldova din 1990, 24 de ani de la Declaratia sa de Independenta si 20 de ani de la adoptarea Constitutiei sale - oricui ar trebui sa-i fie clar ca R.Moldova nu are de gand sa se "uneasca" cu niciun stat si sa-si piarda Independenta si Suveranitatea sa si orice "propunere", "hartuiala" de "unire" este o ofensa, un atentat, o violare a ordinii legale constitutionale existente azi in R.Moldova. E intr-un fel un "razboi" nedeclarat, camuflat, "mixt", prin care este negat si discriminat dreptul la existenta a Statului R.Moldova, viitorul sau independent. Or, o unire FRATEASCA CRESTINA nu poate admite"POFTA" fata de pamantul, averea, mostenirea fratelui, disparitia fratelui si acapararea drepturilor sale de proprietate. Se incalca nu numai legile pamantesti (dreptul international), dar si cele Ceresti ale Decalogului ("nu pofti averea aproapelui", "nu fura", nu ucide" etc.)

-1 (1 vot)
ion sbucium
14.09.2014, 15:16:36

Nici Mircea Snegur, nici Nicolae Timofti nici alti presedinti ai R.Moldova nu pot fi "invinuiti" ca ar fi " tradat" statul Romania din simplu motiv ca nu au fost si nu sunt cetateni ai Romaniei, nu au jurat credinta Romaniei si n-au niciun fel de obligatiuni fata de Statul Romania. Datoria lor a fost de a apara interesele nationale ale R.Moldova, securitatea Statului, independenta si suveranitatea R.Moldova. Orice tentativa de CORUPERE a cetatenilor, functionarilor si demnitarilor R.Moldova este un act ilegal si NEPRIETENESC.

-4 (4 voturi)
Ghes
14.09.2014, 15:17:19

Milă să vă fie de Sbucium desrădăcinat de neam şi ţară.

+3 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (10)

Modifică Setările