Preţul statalităţii de paie

După ce Guvernul României, condus încă de Victor Ponta, a răspuns solicitării venite din partea guvernului de la Chişinău şi a iniţiat acordarea creditului de 150 de milioane de euro, am urmărit o serie întreagă de reacţii venite de pe ambele maluri ale Prutului.

La o televiziune de la Bucureşti, o persoană publică înfiera forma acestei asistenţe, insistând că fraţilor nu trebuie să le dai credit, ci o sumă nerambursabilă, pentru că Bucureştiul nu dă bani Timişoarei în credit. Foarte frumos – însă, momentan, ireal.

Asta pentru că nici Chişinăul, nici întregul teritoriu de la est de Prut nu fac parte, de facto, din România. La Chişinău a existat o elită conducătoare care a dat preferinţă opţiunii de existenţă în formulă suverană şi independentă a unui stat separat de România. Nesilită de nimeni, această elită a fondat un stat independent din punct de vedere formal, pe care l-a asociat spaţiului ex-sovietic prin calitatea de membru al Comunităţii Statelor Independente. Ea şi-a păstrat, totuşi, şi capacitatea de a jongla ”strategic” atât cu vestul, cât şi cu estul, deşi dispunea de vase comunicante în Est, şi de o legătură indisolubilă cu Moscova.

La capitolul jonglărilor cu vestul se cade să înscriem şi periodicele zvâcniri de ataşament faţă de România ale exponenţilor elitei politice de la Chişinău. Astfel, ni s-a dat întotdeauna de înţeles că România este ”un avocat” în Uniunea Europeană, că este principalul partener de integrare europeană a Republicii Moldova. În acelaşi timp, în discursul oficial de la Chişinău România nu a trecut niciodată de noţiunea de ”ţara vecină şi prietenă”, şi chiar ”poporul vecin şi prieten”. În realitate, însă, atitudinea faţă de România a rămas una circumspectă şi bănuitoare, fiind bine ascunsă sub zâmbetele oficiale pe care oficialii care se tot perindă la conducerea instituţiilor din cele două state le afişează.

În calitate de cetăţean român, mă deranjează atitudinea Chişinăului oficial, care de fiecare dată când se vede pus în impas, apelează la România pentru ajutor, însă nu oferă în schimb decât acelaşi comportament ambiguu şi, în esenţă, ipocrit. Mândrindu-se, în sinea sa, că a reuşit să-i ”fraierească” încă o dată pe ”proşti”. Pentru că asta reprezintă România ca ţară, poporul român şi autorităţile statului român pentru majoritatea guvernanţilor de la Chişinău: nişte proşti buni de fraierit. Care pot fi şantajaţi emoţional cu ”pericolul rusesc”, fiind astfel somaţi să ajute Chişinăul şi să nu ceară nimic în schimb.

Însă chiar pe lângă asta, mai există un aspect dezolant al problemei: banii româneşti oferiţi ca ajutor pentru menţinerea Republicii Moldova pe linia de plutire riscă să fie furaţi la fel cum au fost furate atâtea alte credite, granturi şi ajutoare internaţionale, sau fonduri din băncile Republicii Moldova. Fără îndoială, preşedintele României, Klaus Iohannis, este conştient de acest lucru. De aceea, el a întors Parlamentului spre reexaminare decizia privind acordarea creditului cu pricina. Chiar dacă aceşti bani sunt necesari pentru evitarea intrării Republicii Moldova în incapacitate de plată.

Chiar dacă, poate, nu aceasta a fost intenţia iniţială, gestul Preşedinţiei României trebuie înţeles la Chişinău ca o încheiere a abordării în care Republicii Moldova i se dau de toate fără a i se înainta nicio condiţie. Creditul va fi acordat oricum: la un vot pozitiv repetat, în Parlament, preşedintele este obligat să promulge legea cu privire la aprobarea împrumutului. Însă în schimbul acestor bani, care vor salva, în esenţă, ”statalitatea” moldovenească atât de dragă clasei politice de la Chişinău, ca şi în schimbul altor ajutoare de peste Prut, guvernanţii moldoveni trebuie somaţi să recunoască nişte lucruri în mod clar, nu cu jumătate de gură: că identitatea etnică a majorităţii populaţiei din Republica Moldova este cea română, că aşa-zisul ”popor al Republicii Moldova” este parte din naţiunea română, şi că dacă această parte de naţiune îşi doreşte unificarea cu România, nu i se va opune, ci îşi va da tot concursul. Politica ”neutralităţii” trebuie încheiată, dacă Republica Moldova doreşte să mai supravieţuiască nişte ani ca stat independent – pentru că fără România nu va supravieţui. Ruşii nu mai au bani nici măcar pentru Transnistria.

De faptul că guvernanţii de la Chişinău, oricum s-ar numi, promovează jumătăţi de măsură în relaţia cu România, dar şi în apărarea interesului public al cetăţenilor Republicii Moldova, ne putem convinge amintindu-ne că în anul care se va încheia în curând, partea moldovenească nu a transmis nicio solicitare pentru gaz României, deşi dispunem deja de o conductă care ne leagă de sistemul românesc. Numai o asemenea conectare la sistemul energetic de peste Prut ar însemna o rupere reală de statul care ne şantajează periodic utilizând robinetul de gaze – Rusia. Contemplând inacţiunea guvernării de la Chişinău, ne putem întreba ce vrea aceasta de fapt? Judecând după fapte, n-aş spune nici măcar că vrea integrare europeană, ci mai curând rămânerea Republicii Moldova în zona gri în care se află acum.