Republica Moldova la răscruce – o problemă majoră şi câteva sugestii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Nu vom putea ieşi nicicând dintr-un impas politic şi economic fără să rezolvăm problemele stringent naţionale.“ (Grigore Vieru, 27 August, 1989)

În comparaţie cu România, în Moldova există o cu totul altă dinamică politică şi socială. Un stat post-sovietic multietnic de la periferia estică Uniunii Europene şi cea vestică a spaţiului post-sovietic, trecut printr-un război de secesiune, aflat într-o continuă criză identitară, cu corupţie endemică. În acelaşi timp este una dintre cele mai sărace ţări din Europa şi până nu de mult avea statutul oficial de stat capturat, conferit de instituţii internaţionale. Acesta este cocktail-ul perfect pentru ca o mână de oameni să îşi facă de cap cu resursele, instituţiile şi viitorul statului. De la căderea Uniunii Sovietice, motorul electoral principal a fost discursul geopolitic, care este bazat pe şi strâns legat de proiectele naţionale propuse pentru noul stat. Consider că Republica Moldova se află într-un moment critic al existenţei sale ca stat modern, în principal din cauza profundei crize identitare sistemice cu care se confruntă încă de la apariţia sa. Această criză împiedică progresul Republicii Moldova, deoarece confuzia de la nivel instituţional şi politic se propagă atât la nivel social şi economic dar şi în politica externă. Atunci când nu ştim de unde venim sau cine suntem, ne este extraordinar de dificil să ne planificăm viitorul. Astfel apar acele falii social-politice ireconciliabile când vine vorba de vectorul geopolitic pe care Moldova ar trebui să îl urmeze şi stagnarea sa în drumul către dezvoltare.

În 2019 am asistat la una dintre cele mai complicate perioade din Moldova post-sovietică. De la alegeri fraudate până la criză politică, care a culminat cu un transfer de putere aproape eşuat, încheindu-se cu dezamăgirea produsă de incapacitatea noului guvern de a-şi îndeplini promisiunile rapid, din cauza rezistenţei sistemice la schimbare. Deşi noul cabinet este unul valoros din punct de vedere al competenţei şi al voinţei, viitorul Moldovei este unul incert. Nu există o soluţie magică pentru a rezolva problemele acumulate în anii precedenţi. Criza de identitate a statului şi a societăţii este cauza principală a incapacităţii Moldovei de a merge mai departe. Politicienii nu sunt capabili şi nici nu doresc să îşi asume un proiect naţional pentru viitor. Prin urmare, criza identitară nu poate decât să se adâncească. Pe această structură socială instabilă corupţia endemică se dezvoltă, slăbind astfel şi mai mult instituţiile statului. Rezultatul este un „stat slab cu cetăţenie incertă”, după cum îl numea Monica Heintz  încă din 2008. Pe fondul acestor probleme, o soluţionare a conflictului transnistrean pare tot mai greu de imaginat având în vedere că factorul politico-identitar joacă un rol esenţial în menţinerea status-quo-ului. Pentru a vedea cum s-a ajuns aici, haideţi să facem o scurtă trecere în revistă a principalelor perioade în dezvoltarea Republicii Moldova, din 1989 până azi. Bineînţeles, am putea începe şi cu câteva sute de ani în urmă, însă acesta nu se doreşte a fi un exerciţiu istoric.

Cronologia problemei identitare post-independenţă

La început a fost proiectul unionist. Acesta se învârtea în jurul Frontului Popular din Moldova care la 27 August 1989 organizează adunarea naţională unionistă. Astfel, la 31 august limba română devine limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Câştigând alegerile din 1990, Frontul Popular formează noul guvern a cărui rol era să dizolve statul sovietic şi să se unească cu România. Urmează o perioadă în care rusofilii sunt practic eliminaţi din instituţiile statului prin noile legi adoptate, dar şi din societate într-un mod simbolic prin îndemnul „chemodan-vokzal-Rossiya” (geamantan-gară-Rusia), strigat de sutele de mii de protestatari.

Ca şi răspuns la tendinţele unificatoare de la Chişinău, un an mai târziu, autorităţile din stânga Nistrului îşi declară independenţa faţă de Moldova, dar nu şi faţă de Uniunea Sovietică. Pe fondul slăbirii şi apoi a destrămării Uniunii Sovietice, Moldova îşi declară independenţa la 27 august 1991. Apoi urmează războiul de pe Nistru, în 1992, prin care Moldova pierde Transnistria. Deja în 1993 Frontul Naţional îşi pierde avântul.

 În 1994 vin la putere agrarienii cu un nou proiect naţional - moldovenismul. Acesta se dezvoltă în anii 1920-1930 în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM, Transnistria de azi). Este un proiect identitar sovietic prin care se urmărea justificarea şi legitimarea anexării Basarabiei, prin construirea moldovenilor ca fiind diferiţi de români din punct de vedere etnic, cultural şi lingvistic. În consecinţă, noua legislatură de la Chişinău, dominată de agrarieni, renunţă la imnul „Deşteaptă-te române” şi declară limba moldovenească limbă de stat, adoptând o politică de tip suveranist. Este perioada în care se pregăteşte terenul identitar pentru guvernarea comunistă ce avea să vină.

Cu un scurt intermezzo al Alianţei pentru Democraţie şi Reforme între 1998 şi 2001, pe fondul unei crizei economice majore, Partidul Comunist ajunge la putere în 2001. Totodată, moldovenismul se amplifică şi devine principala doctrină de stat. Aceasta sublinia caracterul unic şi diferit al moldovenilor faţă de români, fiind practic o reluare a doctrinei din timpul URSS. Astfel, în 2003 se trece la organizarea teritorială de tip sovietic, în care judeţele devin raioane. De asemenea, visând ca rusa să devină a doua limbă de stat, comuniştii încearcă să o impună că limbă obligatorie în şcoli în februarie 2002. În acelaşi timp apare şi un proiect prin care Istoria Românilor predată în şcoli să fie redenumită Istoria Moldovei. După ample proteste de stradă combinate cu intervenţia unor organizaţii internaţionale (Consiliul Europei) aceste proiecte se suspendă. Totuşi, rolul limbii ruse a fost fortificat în această perioadă, această ajungând să funcţioneze de facto ca a doua limbă de stat. Este o guvernare cu puternice probleme de ordin geopolitic, marcată de paradoxala respingere a memorandum-ului Kozak în 2003 (de federalizare a Republicii Moldova), care a lăsat urme adânci până în prezent. În consecinţă, revenirea lui Kozak (vice prim-ministru Rus) în 2019 a reaprins spiritele la Chişinău, discuţiile despre o eventuală federalizare a Republicii Moldova au revenit pe agenda publică iar moldovenii nici nu vor să audă despre aşa ceva. Totuşi, pare tot mai vizibil că dorinţa Rusiei este să reintegreze Transnistria printr-un proiect de federalizare „de succes” care să fie mai apoi propus şi implementat şi în Ucraina. În acelaşi timp, respingerea planului Kozak în 2003 a avut şi un impact pozitiv. Deşi elita politică a Moldovei părea orientată către Moscova, în 2003, preşedintele Vladimir Voronin - ales în 2001 pentru poziţia sa pro-Rusă - a refuzat să semneze planul Kozak pregătit de Rusia şi menit să reintegreze Transnistria, schimbând astfel vectorul geopolitic al Moldovei către Uniunea Europeană. De aici, comuniştii au început să piardă electorat în mod progresiv, ajungând până la pierderea alegerilor.

În 2009, în circumstanţe destul de neclare, după proteste intense de stradă, o nouă coaliţie pro-Europeană se formează la Chişinău. Astfel ia naştere proiectul european. Noua coaliţie îşi propune integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Cu multe schimbări şi crize, această perioadă este una extraordinar de intensă pe plan politic. Deşi în 2014 se semnează Acordul de Asociere cu UE iar Moldova devine copilul model al Parteneriatului Estic, în acel an se descoperă şi cea mai mare fraudă bancară, atunci când un miliard de dolari dispare din trei bănci moldoveneşti. Ulterior, în 2019, se descoperă că de fapt dispăruseră mai mult de un miliard, iar beneficiarul principal ar fi fost Vlad Plahotniuc, oligarhul care a fost la cârma ţării încă din 2009.

Între 2016 şi 2019, puterea politică de la Chişinău a fost - cel puţin la nivel formal / oficial - împărţită între un guvern pro-european şi un preşedinte pro-rus. Partidul Democrat din Moldova (PDM), condus de oligarhul Vladimir Plahotniuc a fost partidul de guvernământ, în timp ce Partidul Socialist (PSRM) l-a propulsat pe Igor Dodon în funcţia de preşedinte al Republicii. Cu toate acestea, după criza constituţională din iunie 2019, reprezentanţi ai Statelor Unite, Uniunii Europene şi Rusiei au venit la Chişinău pentru a purta negocieri cu partidele politice şi a facilita transferul de putere şi tranziţia. Menirea principală a acestor negocieri a fost eliminarea oligarhului Plahotniuc şi a partidului său de la putere, prin prevenirea unei eventuale alianţe cu socialiştii. În consecinţă, pro-rusul Dodon şi pro-europeana Maia Sandu, şefa Partidului de Acţiune şi Solidaritate (PAS în coaliţie cu ACUM), s-au unit împotriva lui Plahotniuc care a fost eliminat din joc, aflându-se acum în Miami după câte se pare. Plahotniuc a fost înlocuit de la şefia PDM de către Pavel Filip, fostul prim-ministru şi marioneta sa. Din data de 8 iunie, Maia Sandu este prim-ministru şi a format un cabinet de coaliţie cu PSRM, un tip de coabitare pragmatică anti-oligarhică, însă care nu are sorţi de izbândă din cauza diferenţelor ideologice majore.

Astfel, această perioadă pro-europeană de 10 ani este caracterizată de puternice conflicte, cu răsturnări de guvern, răzbunări politice soldate cu încarcerarea opozanţilor şi controlul politic asupra tuturor instituţiilor. Ba mai mult, am avut de a face şi cu intervenţia puterilor străine pentru a construi o nouă alianţă politică şi un transfer de putere aproape eşuat, în care fosta guvernare a blocat timp de mai multe zile accesul noului guvern în instituţiile statului.

Din cauza lipsei de asumare politică asupra unui proiect naţional, principala problema a acestui stat post-sovietic este această criză identitară profundă.

Concluzii - Independenţă, suveranitate şi neutralitate

După 28 de ani de independenţă, Republica Moldova este mai dependentă ca niciodată. Moldova astăzi se zbate între a supravieţui ca stat în arena internaţională sau a dispărea printr-o ipotetică şi idealistă unire cu România. Prima variantă presupune în principal o politică de dublu aliniament, sau una multivectorială cum i se spune acum la Chişinău. De fapt, în termeni de realpolitik, Moldova este dublu-dependentă. În primul rând este dependentă de Rusia cultural (Ruskii Mir) şi energetic (Gazprom). În al doilea rând este dependentă de UE economic şi politic (Acordul de Asociere). Această dublă dependenţă nu o face mai puternică, ci dimpotrivă, o face extrem de vulnerabilă. Moldova nu este capabilă să ducă o politică multivectorială deoarece nu deţine pârghiile necesare pentru a influenţa o politică favorabilă în mediul internaţional. Ca atare, duce o politică externă confuză şi incoerentă, ca reflexie a crizei identitare structurale.

Din cauza lipsei de asumare politică asupra unui proiect naţional, principala problema a acestui stat post-sovietic este această criză identitară profundă. Diferitele proiecte naţionale propuse de-a lungul vremii au divizat populaţia pe falii identitare ireconciliabile. Este imposibil de conceput faptul că după 28 de ani de independenţă există un stat în Europa unde nu se ştie care este limba de stat. Şi nu pentru că nu există una, ci pentru că în timpul URSS se numea moldovenească scrisă cu litere chirilice, în 1991 s-a schimbat în română, în 1994 s-a schimbat în moldovenească cu grafie latină, iar în 2013 Curtea Constituţională a declarat-o română, însă aceasta nu a fost schimbată în Constituţie, deci în continuare funcţionează ca moldovenească.  De asemenea, este imposibil de conceput faptul că fiecare schimbare de regim a adus după sine propria versiune a istoriei naţionale, astfel că aproximativ 40 de manuale de istorie diferite au fost publicate între 1991 şi 2009. Că veni vorba de istorie, este imposibil de conceput că ziua de 23 august este declarată de Guvern ca zi de comemorare a ocupaţiei sovietice a Basarabiei, iar cea de 24 august să fie declarată de Preşedinţie ca ziua eliberării de sub ocupaţia fascistă. Această situaţie de confuzie identitară generalizată creează pe de-o parte diviziuni majore în societate, iar pe de altă parte este creată la rândul său de aceste diviziuni, adâncind astfel criza identitară sistemică. Ca rezultat, avem un stat care nu ştie încotro se îndreaptă pe plan intern şi pe plan extern.

Câteva sugestii:

Pentru cei care vor spune „bine, am înţeles care sunt problemele, dar care este soluţia?”, nu pot decât să spun că este complicat. De aceea, aş avea doar câteva sugestii:

Cred că este necesară crearea unui minister pentru dezvoltare naţională. Acest minister să funcţioneze pe timp limitat, până la soluţionarea problemelor. În primul rând ar trebui să elaboreze un studiu la nivel naţional pentru cercetarea percepţiilor şi direcţiilor identitare ale cetăţenilor. În paralel să organizeze consultări publice cu absolut toţi actorii interesaţi (ONG-uri, organizaţii internaţionale, etc.) în privinţa proiectului naţional. În funcţie de rezultatele studiului şi a consultărilor publice, să aleagă tipul de stat cel mai potrivit pentru Republica Moldova:  

  • Stat civic: în care etnicitatea nu joacă niciun rol în politicile statale deoarece statul este construit pe valorile democraţiei liberale şi a drepturilor individuale
  • Stat multinaţional: în care există mai multe naţiuni etno-culturale principale şi unde etnicitatea joacă un rol major în politicile statului
  • Stat naţional: în care exista o naţiune etno-culturală majoritară şi alte minorităţi etno-culturale a căror drepturi sunt respectate
  • Stat dizolvat: prin unire cu România  

De asemenea, ministerul ar trebui să elaboreze o strategie naţională care să cuprindă diferite paliere sociale: limbă, cultură, educaţie, minorităţi naţionale. Apoi, acest minister ar putea să creeze o instituţie după modelul Academiei Franceze ori să reformeze din temelii Academia de Ştiinţe a Moldovei, care să unească lingvişti şi experţi universitari responsabili cu istoriografia, cu stabilirea regulilor gramaticale, de ortografie şi de redactare a limbii de stat, dar şi cu difuzarea acestora în societate şi instituţii. Nu în ultimul rând, guvernul ar putea să propună o reformă administrativă care să aibă la bază direcţiile din strategia naţională.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite