Sinuciderea Europei şi salvarea României

Dintre toate lucrările autorilor români pe care le-ai putea citi pe băncile facultăţii de istorie, două te frapează şi îţi modelează percepţiile: „România şi sfârşitul Europei” de Mihail R. Sturdza şi „Schimbarea la faţă a României” de Emil Cioran. Indiferent dacă ai predilecţie pentru memorialistică şi, respectiv, eseistică, aceste opere te îndeamnă la reflecţie, rămânând a fi uluitor de actuale.

În contextul invaziei necontrolate şi crescânde a imigranţilor musulmani în Europa, în virtutea unor provocări economice şi sociale tot mai presante pentru majoritatea statelor UE, în toiul războiului hibrid al Rusiei contra Ucrainei şi al celui cvasitotal declanşat de teroriştii islamişti contra occidentului, teoria „ciocnirii civilizaţiilor”, lansată de Huntington la începutul anilor ’90, devine tot mai verosimilă.

Asistăm, aşadar, la colapsul unui sistem bazat pe concepţii eronate sau cel puţin perimate. Vest-europenii continuă să-şi atribuie, într-un mod benevol şi sinucigaş, vina pentru toate metehnele colonialismului; să accepte fluxurile masive de reprezentanţi ai unor popoare inadaptabile, rigide şi chiar revanşarde (atentatul asupra redacţiei Charlie Hebdo este elocvent în acest sens, fiindcă cei doi fraţi terorişti s-au născut în Franţa); să le pese mai mult de imigranţii ilegali decât de conaţionali sau de est-europeni şi să pună principiul convieţuirii mai presus de cel al supravieţuirii. Se pare că lecţia prăbuşirii Imperiului Roman, neputincios în a stăvili migraţia barbară, nu a fost însuşită, iar istoria riscă să se repete.

Totodată, trebuie dezavuat termenul impropriu de „refugiaţi”, atribuit celor ce penetrează cu forţa hotarele mai multor state europene. Şi asta deoarece dânşii aveau dreptul să obţină calitatea respectivă doar în prima ţară în care au intrat (Turcia, Liban, Cipru, Grecia, Italia etc.), nu şi în Germania sau Suedia, unde intenţionaseră din start să ajungă. Această precizare terminologico-juridică este imperioasă, întrucât refugiatul beneficiază de un tratament privilegiat în raport cu imigrantul clandestin.

Somarea României să accepte şi să găzduiască pe o perioadă nedeterminată un număr iniţial de cca 7.000 de imigranţi musulmani, reprezintă o sfidare la adresa suveranităţii poporului român. Un asemenea demers temerar al Comisiei Europene ar trebui supus referendumului, şi nicidecum impus prin şantaj (în caz de neaprobare, Bucureştiul riscă să fie privat de fondurile comunitare). Dar mai presus de toate: care este rostul acestei acţiuni, din moment ce imigranţii nu-şi doresc să se stabilească în România? Sau cât de aplicabil este principiul solidarităţii în condiţiile în care nu există unanimitate între statele europene?

Se insinuează că oferta nu ar trebui refuzată, ca nu cumva UE să interzică acordarea cetăţeniei române basarabenilor. Dar mai întâi, să încercăm să ne reamintim când Bruxelles-ul a încurajat sau susţinut acest fapt? Răspuns: niciodată! Apoi, trebuie replicat că populaţia din R. Moldova îşi redobândeşte anevoios cetăţenia română, pierdută din motive neimputabile, şi nu o obţine pentru ochi frumoşi. În fine, situaţiile diferă: moldovenii, spre deosebire de imigranţii arabi, sunt români şi, deci, europeni. Chiar şi dacă nu deţin acte doveditoare.

În încheiere, fireşte că opiniile expuse de E. Cioran sau M. Sturdza trebuie abordate critic, reieşind din influenţele la care au fost supuşi (mă refer la ideologia legionară) şi perioada în care au activat (îndeosebi în interbelic), dar rămân valabile câteva postulate formulate de către aceştia: „rostul aşezării Românismului în aceste părţi ale Europei n-a fost altul dealungul veacurilor decât de a opri păgânătatea la porţile creştinătăţii” (M. Sturdza), iar „tot ce nu e profeţie în România este un atentat împotriva României” (E. Cioran). Cine nu pricepe aceste lucruri este fie iresponsabil, fie extrem de maleabil şi nu-l interesează nici cât negru sub unghie soarta propriei ţări. Dar într-un asemenea caz, R. Moldova nu ar mai avea cu cine se uni şi nici pe cine salva...’