Summitul de la Riga a pus capăt răzgâielilor

Impresia creată atât înainte, cât mai ales după Summitul de la Riga (din 21-22 mai) este că scurta perioadă romantică în relaţia UE-RM s-a încheiat. Euforia şi butaforia de la Vilnius, secondată de trufia şi mârlănia de la Chişinău au compromis inevitabil şi iremediabil visul european. Din care sperăm că ne vom trezi, înainte de a deveni coşmar.

În Declaraţia finală se observă incertitudinea, prudenţa şi chiar inconsecvenţa politicii externe europene. Documentul abundă de sofisme şi eufemisme, făcându-se referire la independenţa şi suveranitatea statelor partenere, de parcă UE s-ar fi transformat într-o structură amorfă precum CSI. Mai mult decât atât, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, a declarat că „niciun stat din cadrul Parteneriatului Estic nu este pregătit să i se ofere perspectiva aderării la UE. Nici ele nu sunt pregătite, nici noi nu suntem pregătiţi pentru aceasta”. Adică mariajul mai aşteaptă, cât timp concubinajul nu produce rezultatele scontate.

Cu siguranţă, nu avem dreptul la iluzii sau confuzii. Multiplele semnale venite de la Bruxelles, deopotrivă descurajatoare şi îngrijorătoare, trebuiau să-i motiveze pe guvernanţi să accelereze, nu să stopeze reformele. Fireşte că procesul de integrare europeană este incompatibil cu interesele mercantile ale venalilor şi penalilor de la Chişinău, dar iată că nici oficialii UE nu mai sunt dispuşi să închidă ochii la matrapazlâcuri şi să gireze nişte autorităţi corupte sau incompetente.

Profesorul Dan Dungaciu a remarcat cu exactitate că „ambiguitatea constructivă” a politicilor europene de vecinătate a devenit „certitudine destructivă”. Din cauza finalităţilor precare ne-am pomenit în situaţia fatalităţilor contrare: Republica Moldova e percepută ca fiind în zona de influenţă a Moscovei, ceea ce înseamnă că viitorul nostru european depinde nemijlocit de încuviinţarea „fratelui de la răsărit”. Din păcate, Uniunea Europeană nici nu poate, nici nu doreşte să-l înfrunte pe Putin. Se rezumă doar la condamnarea formală a „anexării ilegale a Crimeii şi Sevastopolului”, făcând referire la Rezoluţia ONU 68/262, fără a propune o soluţie viabilă de contracarare a expansionismului rusesc. Or, enumerarea acordurilor şi a tratatelor internaţionale încălcate de către statul agresor şi destabilizator din estul Europei nu înseamnă retragerea trupelor acestuia din Transnistria, Donbas sau Abhazia.

Lipsa unei perspective clare de aderare, precum şi evocarea prevederilor Acordului de Asociere trebuie percepute ca un regres în parcursul nostru european. Am eşuat în îndeplinirea tuturor angajamentelor pe care ni le-am asumat: luptăm cu corupţia, nu şi cu cei corupţi; reformăm justiţia aplicând-o selectiv; redresăm economia pe seama economiilor oamenilor; combatem separatismul dialogând cu separatiştii şi expulzând unioniştii etc. Metaforic vorbind, nu ne-am făcut cum trebuie temele pentru acasă, dar ne bucurăm că nu suntem unicii repetenţi din clasă.

Într-adevăr, nu putem acuza Europa că este pedantă şi exigentă, aidoma unei profesoare care-şi ceartă elevii pentru notele de la pre-testare, dar putem întreba unde anume am greşit. Altminteri, atât propriile speranţe, cât şi multiplele creanţe de care am beneficiat se vor dovedi în zadar. Nu putem abuza de încrederea europenilor, după cum nici ei nu trebuie să abuzeze de răbdarea noastră.

Finalmente, Summitul de la Riga nu reprezintă neapărat un eşec. Mai degrabă, e un avertisment că perioada tatonărilor şi alintărilor a trecut. Încă nu e totul pierdut, dar mai avem foarte multe de făcut la noi acasă.