„Talifatul” moldovenesc

Se pare că un politician de la Chişinău are predilecţie pentru anagrame, nu doar apucături megalomane. Adică unele surse afirmă că dânsul şi-ar fi inversat numele în „Talif”, iar acest termen l-ar fi adăugat primelor două litere din numele cumnatului său (Rusu) şi astfel s-ar fi creat denumirea unei companii cu sediul la Iaşi – „Rutalif” SRL.

Firma respectivă este suspectată de implicare în schemele de delapidare a Băncii de Economii, prin ne-rambursarea creditelor şi spălarea banilor, fapt consemnat şi de un ziar din România. Aşadar, trepăduşii protagonistului respectiv ar trebui să se abţină de la învinuirea de partizanat politic a tuturor celor care nu le împărtăşesc opiniile (mai ales că cel supranumit Păpuşarul nu are influenţe asupra presei româneşti) sau de la insinuări că ultimele percheziţii şi reţineri efectuate de procurorii anticorupţie şi ofiţerii CNA sunt simple înscenări. Nu exclud faptul că momentul organizării acestor măsuri procesual-penale nu este tocmai întâmplător, – având în vedere finalizarea negocierilor pentru constituirea noii alianţe de guvernare, şi mai ales insistenţa (recte: impertinenţa) cu care cineva iarăşi pretinde la funcţia de prim-ministru, deşi a fost anterior demis pentru corupţie, – dar mai bine mai târziu decât niciodată.

Este ridicolă încercarea de a-i lua apărarea politicianului cu pricina prin evocarea altor cazuri similare de infracţiuni economice (bunăoară: miliardele de dolari spălate de mafia rusească prin intermediul instanţelor din Republica Moldova), mai ales atunci când persoane apropiate acestuia sunt prinse cu mâţa în sac şi arestate preventiv. Păi dacă cineva se erijează în postura de mare luptător contra corupţiei, înseamnă că nu ar trebui să condamne acele puţine şi temerare tentative de anchetare a indivizilor bănuiţi de comiterea actelor de corupţie, chiar dacă respectivii îi sunt rude. În locul bravului „Talif” orice om cu discernământ s-ar fi autodenunţat, nu auto-victimizat. Şi astfel ar fi demonstrat că îi pasă cu adevărat măcar de propria familie, dacă nu de acest stat.

Unii adulatori declaraţi, precum şi câţiva admiratori mascaţi, afirmă la unison că situaţia creată s-ar asemăna cu practica medievală prin care domnii români erau obligaţi să-şi trimită feciorii ca ostatici la Istanbul, pentru ca Poarta otomană să se asigure că ei nu se vor răscula sau nu vor devia de la politica sa. Dar această comparaţie este inadecvată şi distorsionată, întrucât politicianul respectiv nu se crede un simplu domnitor de la gura Bâcului, ci un ditamai calif al moldovenilor! Asta o demonstrează şi anagrama la care a recurs, dar şi faptul că e dispus să-şi sacrifice întregul neam de dragul răspândirii „credinţei” în integrarea europeană şi a restabilirii încrederii, extrem de şifonate, în propria sa persoană.

Acest tip de misionarism şi mesianism politic face imposibilă formarea unei coaliţii durabile, pentru că orice aluzie la implicarea politicianului respectiv în furtul de proporţii din sistemul bancar va fi percepută drept periclitare a cursului european. Există şi precedentul Hotărârii Curţii Constituţionale din 22 aprilie 2013, despre care personajul a declarat că nu este o lovitură împotriva sa, ci împotriva Republicii Moldova (sic!). Astfel, putem spune că statul nostru devine „Talifat”, cu o ideologie care are la bază cultul personalităţii unui „Talif” aparent invincibil şi infailibil.

Sigur că două săbii nu încap în aceeaşi teacă şi că cel mai probabil „sultanul din Grozeşti” o să se descotorosească de auto-proclamatul „Talif”, umilindu-l şi mazilindu-l, dar până atunci nu ne rămâne decât să tot plătim oalele sparte ale noii-vechi guvernări, inclusiv să întoarcem miliardul furat prin tarifele şi preţurile majorate pe care le avem de achitat.