Taraba şi tărăboiul din Piaţa Marii Adunări Naţionale

După vacanţe nemeritate şi indemnizaţii de concediu exagerate, „aleşii poporului” au revenit, figurativ vorbind, la muncă. Deşi sezonul circului din Parlament a fost redeschis, clovnii consacraţi au concurenţă: protestatarii îşi vor „ţara” înapoi, sportivii cer reconstrucţia stadionului republican, fermierii – recoltele şi subvenţiile din anii trecuţi, iar vânătorii – iepurii de câmp care i-au făcut avuţi.

Isteria generalizată şi butaforia organizată de diverşi inşi creează stări de saturaţie şi stupefacţie. Unui cetăţean de rând îi este dificil să înţeleagă cine mimează şi a cui părere într-adevăr contează. Avem pretinse platforme civice care înaintează revendicări politice, foşti demnitari ce apar drept eroi după război, deşi nu s-au prea descurcat în domeniile pe care le-au gestionat, precum şi câteva grupări oligarhice care luptă la cuţite pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă. Cu alte cuvinte, moldoveanul încă nu a prins la minte şi va mai rămâne mult timp în obedienţa unora sau altora.

De fapt, atunci când nu funcţionează statul de drept, bişniţarii politici nu-şi mai întind tarabele doar în Parlament, ci şi în primării (a se vedea cazurile „Şorhei” şi „Usălţi”) sau, mai nou, în mijlocul străzii principale a capitalei. Doar că indiferent de locaţie, publicitatea trebuie lipsită de moderaţie şi marfa – cu orice preţ vândută, chiar dacă e contrafăcută sau de contrabandă. Iar dacă cineva observă vreun produs infect, imediat trebuie învinuit ca fiind năimit de tabăra opusă.

Asemenea „reguli” valabile pieţelor agroalimentare din Chişinău sunt aplicate în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Aparent proaspăt şi sănătos, produsul pus pe taraba Platformei „DA” este unul găunos şi veştejit. De-a lungul scurtei existenţe a acestui stat, asemenea mitinguri s-au mai organizat, inclusiv cu instalări de corturi. Reamintesc protestele PPCD-iste, masive la începutul anilor 2000, dar şi pe cele revizioniste, precursoare ale „Revoluţiei de cafenea”, visate de Voronin. Prin urmare, nu e nimic inovator în a instiga o parte din popor la răzmeriţă, mai ales că fostele guverne au oferit o sumedenie de motive în acest sens.

Într-un interviu recent, Vlad Plahotniuc, cel considerat „capul tuturor relelor”, s-a scăpat niţel cu vorba, declarând că „dacă există un eşec la unele instituţii, este eşecul nostru, al partidelor care au fost la guvernare, inclusiv înainte de 2009, nu a şefilor de instituţii doar”. Volens-nolens, controversatul om de afaceri s-a demascat prin propria-i aroganţă, recunoscând că a făcut parte din guvernarea comunistă, la fel ca şi liderul său formal – Marian Lupu. În rest, afirmaţiile oligarhului sunt destul de previzibile, dânsul pronunţându-se împotriva demisiilor, dar în favoarea unor eventuale alegeri anticipate. E o abordare care nu ar trebui să ne mire, fiindcă Plahotniuc ştie cum funcţionează sistemul, din moment ce rămâne a fi o componentă indispesabilă acestuia.

În atare situaţie, Platforma „DA” s-a pomenit prinsă pe picior greşit. Nefiind o structură omogenă (unii vor partid, alţii se opun), neavând o strategie pe termen mediu şi lung, alimentând doar o permanentă stare de insatisfacţie şi nereprezentând o alternativă viabilă actualei guvernări, încep să înţeleagă că planul de acasă (adică de la Frankfurt) cu cel de la târg (respectiv, din PMAN) nu coincid. Dar s-ar putea să fie prea târziu, mai ales că prezenţa „Tinerilor Moldovei” în Piaţă este percepută de către platformişti ca fiind un pericol: unioniştilor le-a fost mai întâi interzis să împartă cărţi în română, apoi flori şi panglici tricolore. Aşadar, asistăm la acţiuni tipice unor bişniţari care nu vor să cedeze niciun milimetru de pe ceea ce cred a fi tejgheaua lor. Şi mai şi fac tărăboi aiurea.