Terorismul islamic şi imperialismul rusesc
0
Atentatele teroriste de la Paris au reconfigurat lumea în care trăim, îndoliind familii, îngrozind naţiuni şi demolând fundamentele stângii (de fapt, ale stângăciei) politice. „Problema orientală” a redevenit una europeană, iar agresorul de la Kremlin a îmbrăcat mantia salvatorului. Din acest moment nu există cale de întoarcere – alea iacta est (zarurile au fost aruncate).
Decretarea stărilor de alertă, perturbarea activităţilor cotidiene şi schimbarea din mers a paradigmelor reprezintă efectul imediat al unui război mondial (ne)declarat. Europa a fost prinsă pe picior greşit, s-a lăsat ademenită de piruetele liderilor săi şi riscă o luxaţie geo-strategică. A-l avea pe Putin ca partener de dans n-o să rezulte într-un vals vienez, ci cel mult într-un cazacioc. Ursul siberian poate fi dresat, dar numai dacă e legat. Or, dânsul e lăsat slobod în Orientul Mijlociu, de unde ne va arăta degetul cu aceeaşi denumire când va fi întrebat despre războiul din Ucraina.
Toate experienţele nefaste ale cooperării cu moscalii au fost date uitării. Exemplele expansiunilor ţariste sau ale ocupaţiilor sovietice nu-i interesează pe occidentali, fiindcă ei au fost feri(ci)ţi de aceste cataclisme. Ba chiar, au avut de profitat de fiecare dată când a fost ciopârţită Polonia sau anexate Ţările baltice şi Moldova (România) dintre Prut şi Nistru. Doar ca să reamintim: Tratatele de la Tilsit (1807) şi Erfurt (1808), când Napoleon Bonaparte şi ţarul Alexandru I şi-au împărţit sferele de influenţă; Congresul de la Viena de constituire a „Sfintei Alianţe” (1815), care a înăbuşit revoltele popoarelor dornice de eliberare; Aderarea Rusiei la Antantă (1893; 1907) şi declanşarea primei conflagraţii mondiale; Protocolul Adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop (1939) şi Conferinţa de la Ialta (1945), care au pecetluit soarta ţărilor din centrul şi estul Europei până la destrămarea URSS. Acestea sunt cele mai elocvente cazuri ale „pactizării cu diavolul”. De astă dată, Rusia nu-şi va contabiliza mercenarii ucişi în Donbas, ci bombele aruncate în Siria, iar nota de plată o vor achita tot popoarele est-europene. Înţelegem oare acest tragism al combaterii unui terorism (islamic) printr-un alt tip de terorism (rusesc)?
Pamfil Şeicaru, ilustrul jurnalist român din perioada interbelică atenţionase: „Imperialismul moscovit nu se poate conjuga la trecut, el stă în prezent şi luptă să continue şi în viitor până la dominaţia lumii” (Rusia, „duşmanul natural” al României). Dacă nominalizarea lui Putin la premiul Nobel pentru pace nu l-a determinat să se abţină de la război contra unui popor „frăţesc”; dacă anexarea Crimeii a fost formal condamnată, nu şi anulată; dacă Georgia, Moldova şi Azerbaidjan mai au enclave separatiste pe teritoriul lor – ce ne poate face să credem că Rusia va renunţa la politica sa? Ameninţarea jihadistă? Dar oare Kremlinul nu „a rezolvat” această problemă din Cecenia în stilul său caracteristic, adică prin imense jertfe umane şi distrugeri materiale, pentru ca în fruntea regiunii să-l pună pe fostul rebel Kadîrov? A apela la imperialiştii ruşi pentru a-i anihila pe teroriştii islamici e ca şi cum ai chema piromanii să stingă un incediu.
Starea de expectativă a Europei şi a SUA, secondată de o tot mai pronunţată ofensivă a Rusiei în Siria înseamnă, de fapt, prăbuşirea întregului sistem postbelic. Asistăm nu doar la ineficienţa serviciilor speciale occidentale şi la incapacitatea NATO de a interveni prompt, ci şi la o redimensionare a relaţiilor internaţionale. Erijându-se în postura de apărător al civilizaţiei creştine, Rusia urmăreşte, în realitate, să redevină „jandarmul Europei”. Şi, paradoxal, nimeni nu i se opune, de parcă aşa şi ar trebui să fie.
Se încarcă comentariile...
