Transnistria: picătura chinezească

Acţiunile de recrutare a cetăţenilor Republicii Moldova în forţele armate ale Rusiei continuă şi în prezent, deşi Ministerul Afacerilor Externe de la Chişinău a transmis o notă de protest ambasadorului Federaţiei Ruse, în urmă cu câteva luni. FOTO: digi24.ro.

În dosarul transnistrean, asistăm la o nouă perioadă de creştere a presiunilor Rusiei, direct de la Moscova şi prin intermediul cetăţenilor ruşi care gestionează zona separatistă din estul Republicii Moldova. Diplomaţia rusă a insistat să se reia negocierile în formatul 5+2, care de doi ani nu mai avuseseră loc.

Pe scurt, Moscova şi reprezentanţii ei de la Tiraspol au adoptat un set de cerinţe faţă de Republica Moldova care, dacă ar fi îndeplinite, ar conduce la transformarea aşa-zisei „republici moldoveneşti nistrene” într-o entitate politică semi-oficială, cu un anumit grad de legitimitate recunoscut de la Chişinău. Cetăţenii ruşi din raioanele de est care ocupă funcţii ilegale la Tiraspol  doresc ca aşa-zisa „republică” să aibă propriul ei cod telefonic internaţional, recunoscut de Republica Moldova. Plăcuţele de înmatriculare emise de pretinsele autorităţi din stânga Nistrului ar urma să fie recunoscute la nivel internaţional, la cererea Chişinăului, ceea ce le-ar permite exponenţilor acestei ficţiuni statale să circule prin toată Europa nestingheriţi. Se mai solicită recunoaşterea diplomelor de studii din regiune în Republica Moldova şi la nivel internaţional, şi, ceea ce este mai grav, clasarea dosarelor penale deschise pe numele reprezetanţilor uzurpatorilor puterii de stat de la Tiraspol, precum şi instituirea unui moratoriu pentru deschiderea altor dosare penale pe numele acestora. Aceste cedări din partea Chişinăului ar trebui să motiveze „partea transnistreană” să accepte şi negocieri pentru reintegrarea politică.

Experienţa tuturor rundelor de negocieri în formatul 5+2, de la începutul anilor 2000, a demonstrat că discuţiile au loc periodic şi se finalizează, de obicei, fără rezultate sau cu noi concesii din partea Chişinăului. Pe de o parte, Republica Moldova nu-şi permite să ignore chemările „mediatorului” numit Federaţia Rusă şi a „părţii transnistrene” la negocieri, pe de altă parte, este presată de fiecare dată să accepte noi şi noi cedări care, poate, vor „îmbuna” Tiraspolul şi acesta va accepta să se pună sub autoritatea Chişinăului în condiţiile legii Republicii Moldova cu privire la reintegrare, adoptată în 2005, adică fără federalizare.

O asemenea întoarcere a Tiraspolului la 180 de grade este imposibilă, şi asta dintr-un motiv cât se poate de simplu. Chişinăul a recunoscut deja Tiraspolul ca parte în negocieri încă de la memorandumul din 8 mai 1997, numit şi „planul Primakov” şi semnat de preşedintele de atunci al Republicii Moldova, Petru Lucinschi. Acel document venea din partea Rusiei, care acţiona ca garant, ignorându-se de toate părţile, inclusiv de Republica Moldova, calitatea sa de parte în conflictul din 1992. Chişinăul oficial a legitimat sintagma „stat comun”, adică un stat cu responsabilităţi politice partajate între Chişinău şi Tiraspol, ceea ce serveşte drept bază pentru propunerile Moscovei de reglementare a conflictului transnistrean de atunci şi până acum, timp de aproape 20 de ani. În această privinţă, binomul Moscova-Tiraspol funcţionează perfect şi consecvent. Şi în revendicările de astăzi ale Tiraspolului, susţinut, ca de obicei, de Moscova, transpare această tendinţă de a obţine de la Chişinău cât mai mult posibil, să fie bătute cât mai multe cuie, pecetluite cât mai multe legături într-un eşafodaj care formează o stare de lucruri ireversibilă, una din care Chişinăul nu va putea ieşi şi va fi forţat, într-un final, să accepte instituirea unui mecanism de blocaj al oricărei decizii de politică externă, de la Tiraspol. Iar Moscova joacă abil pe dorinţa politicienilor de la Chişinău de a readuce teritoriul din stânga Nistrului sub autoritatea Republicii Moldova, ştiind că există în rândurile acestora necesitatea de a pune „statalitatea moldovenească” la adăpost de „pericolul” unirii cu România.

Runda de negocieri în formatul 5+2 de la Berlin, în care negociatorul din partea Republicii Moldova, vice-prim-ministrul pentru reintegrare Gheorghe Balan, a fost, practic, lăsat să facă faţă de unul singur solicitărilor tot mai insistente ale părţii ruse, care a venit cu o propunere de protocol necunoscută anterior Chişinăului, s-a finalizat cu stabilirea unei reuniuni în Bavaria, în iulie, la care să se continue dialogul. Presiunile din partea Moscovei şi Tiraspolului vor creşte, pentru a pune Chişinăul în această poziţie politică din care unica ieşire va fi acceptarea unui tip de federalizare şi păstrarea „neutralităţii”, adică a dominaţiei Rusiei pe ambele maluri ale Nistrului.

Ceea ce este cel mai grav e că Statele Unite şi Uniunea Europeană, observatorii din formatul 5+2, nu par să aibă obiecţii faţă de planurile unilaterale ale Rusiei pentru Republica Moldova, iar Ucraina, cu statutul ei de mediator, nu este nici ea prea vocală în manifestarea opoziţiei faţă de Moscova, chiar dacă nu a susţinut proiectul de protocol propus de partea rusă. Germania, care asigură preşedinţia OSCE, îşi doreşte atingerea rapidă a unor progrese importante în negocierile dosarului transnistrean, în condiţiile în care situaţia din estul Ucrainei rămâne aceeaşi, iar în alte regiuni relevante, precum Nagorno-Karabah, s-a deteriorat enorm.

Poate că, în goana după confirmarea propriului său statut de putere influentă, Germania este dispusă să se joace cu Republica Moldova şi să accepte condiţiile Rusiei. Însă cei care nu trebuie să accepte cedări de natură să lege oficial, politico-juridic, Republica Moldova de Rusia, sunt guvernanţii de la Chişinău.

Ca de fiecare dată, din păcate, nu există niciun semnal că aceştia urmăresc interesele Republicii Moldova. Altfel, ar insista:

1)      ca SUA şi UE să devină mediatori în cadrul negocierilor, deoarece statutul lor de observatori lasă Republica Moldova descoperită în faţa Rusiei.

2)      ca Rusia să nu mai fie considerată mediator, ci parte în conflict şi să se trateze cu ea din această perspectivă. Mai ales politica agresivă şi revizionistă din ultimii doi ani ai Rusiei a demonstrat o dată în plus, dacă mai era nevoie, că a considera această ţară drept „garant al păcii” şi „mediator” înseamnă a accepta creşterea riscurilor de securitate la adresa Republicii Moldova.

3)      ca Ucraina să fie convinsă, pe canale diplomatice, că de asistenţa ei energică în dosarul transnistrean depinde propria poziţie în Donbas, deoarece Rusia va folosi precedentul din Transnistria, dacă va reuşi să se impună, şi împotriva Ucrainei.

4)      cel mai important, ca România să fie introdusă în formatul de negocieri ca mediator, pe lângă Uniunea Europeană, pentru a putea beneficia de asistenţa Bucureştiului.

Implicarea Chişinăului în negocieri fără a obţine implementarea acestor paşi înseamnă menţinerea pericolului de subordonare definitivă a teritoriului dintre Prut şi Nistru în faţa Rusiei, o putere agresoare care continuă să ocupe militar Republica Moldova. Şi care, pe teritoriul recunoscut internaţional al Republicii Moldova, recrutează cetăţeni moldoveni în forţele ei armate de ocupaţie.

Pericolul despre care vorbeam anterior este menţinut de Rusia în maniera unei torturi cu picătura chinezească. Aceasta îşi va atinge obiectivul, în cele din urmă, dacă Republica Moldova nu-şi va feri capul din direcţia în care cade picătura.