Ucraina alege libertatea. Ce va alege Republica Moldova?

Alegerile parlamentare anticipate de duminică, din Ucraina, îi menţin la putere, cu peste 43 la sută din voturi, pe actualii guvernanţi, în frunte cu prim-ministrul Arsenii Iaţeniuk, actualul preşedinte al Radei Centrale, Aleksandr Turcinov, şi preşedintele Petro Poroşenko.

Un detaliu simbolic, dar, în acelaşi timp, mai mult decât grăitor, pentru Republica Moldova, îl reprezintă coincidenţa de denumire dintre noul partid al lui Arsenii Iaţeniuk, cel care s-a plasat pe primul loc în preferinţele alegătorilor ucraineni, şi formaţiunea care a definit şi condus mişcarea de redeşteptare naţională a românilor din Basarabia – Frontul Popular.

Ca într-un arc peste timp, ambele partide guvernează în cele două foste republici sovietice în două momente de cotitură  - pregătirea şi realizarea desprinderii Republicii Moldova de URSS, respectiv confruntarea cu agresiunea militară rusă şi accelerarea procesului de integrare europeană, în cazul Ucrainei.

Acum, în 2014, ucrainenii au reuşit să se mobilizeze şi să schimbe cardinal tabloul politic de la Kiev, în mişcări de anvergură pe eşichierul politic. Formarea Frontului Popular, partidul care câştigă alegerile şi beneficiază de peste o cincime din voturile alegătorilor, este una din aceste mişcări. O alta este alianţa politică dintre Petro Poroşenko, fondator şi lider al partidului „Solidaritatea”, şi Vitalii Kliciko, liderul Alianţei Democratică Ucraineană pentru Reforme (UDAR). „Blocul lui Petro Poroşenko”, deţinătorul altei cincimi din voturile alegătorilor ucraineni, este rezultatul acestei alianţe.

Împreună cu partidul numit „Autoajutorarea” (Samopomici), format de activişti tineri şi combatanţi reveniţi de pe frontul din est, cele două partide menţionate anterior fac parte din evoluţia firească a situaţiei politice dintr-o ţară trecută prin manifestaţii de protest prelungite, rebeliune, o schimbare violentă de putere, rapt teritorial şi agresiune armată. Ucraina este în război, toată societatea s-a mobilizat în acest sens. Această mobilizare depăşeşte cu mult zona armatei şi a altor structuri de forţă, reverberând şi la nivel politic. Ea face ca în prezent Ucraina să fie guvernabilă de o coaliţie pro-europeană şi pro-occidentală (la Kiev i s-a mai spus şi „pro-ucraineană”) mult mai puternică, în perspectivă, decât cea din 2004-2006. Concursul nefast al împrejurărilor din ultimul an lasă pentru Ucraina doar un singur drum disponibil, cel al alianţei cu puterile occidentale, iar Ucraina dă dovadă că înţelege acest lucru şi va acţiona în consecinţă.

Dacă societatea ucraineană „s-a trezit”, după cum spune un vechi clişeu de exprimare de prin părţile noastre (introdus de Ion Druţă într-un eseu de la sfârşitul anilor 80), şi nu doar s-a trezit ci se pare că s-a şi dat jos din pat, ce mai aşteaptă moldovenii? Se învaţă sau se va învăţa, în mediul politicienilor de la Chişinău, dar şi a celor care-i consiliază (sau ar trebui să o facă) din greşelile trecute ale vecinilor ucraineni? E nevoie ca la Chişinău şi în republică să aibă loc evenimente de tipul celor care s-au petrecut în ţara vecină? Sau vom avea suficient discernământ să comparăm starea de lucruri din cele două oraşe, Kiev şi Chişinău, şi să tragem concluziile de rigoare, comportându-ne corespunzător la alegerile parlamentare din 30 noiembrie?

Sper că zguduirea socială din aprilie 2009, când sistemul controlat de cei care azi se vor din nou la putere s-a făcut responsabil, la ordinul direct al lui Voronin, de aplicarea discreţionară a forţei soldate cu lichidarea fizică a şase persoane şi rănirea sau maltratarea a până la o mie pe tot parcursul lunii aprilie şi în cele câteva luni care au urmat, să fi fost suficientă. Suficientă pentru ca orice cetăţean al Republicii Moldova să înţeleagă că libertatea nu este un dat, nu este asigurată „din oficiu” întotdeauna. Şi că pentru aceasta e nevoie de luptă, mai ales în această parte a Europei, în proximitatea statului agresor Federaţia Rusă, care ne ocupă şi astăzi oraşe şi sate.

În acest moment istoric, lupta pentru libertatea Republicii Moldova, cea care va veni, se va manifesta în cabinele de vot, aşa cum s-a întâmplat şi la alegerile parlamentare din 29 iulie 2009. Este esenţial ca premizele politice necesare pentru ca oamenii, cetăţenii, să-şi dobândească prin propria lor activitate civică această libertate, îmbunătăţind şi perfecţionând starea de lucruri, care există în prezent, cu actuala guvernare, să nu fie pierdute. Dacă vom asista la o revanşă electorală a forţelor anti-occidentale şi antiromâneşti, vom pierde acele premize.

Aşadar, va reuşi Republica Moldova să aleagă şi ea, libertatea?

Este o întrebare la care va răspunde ziua de 30 noiembrie 2014, particularităţile căreia le voi dezvolta şi în următoarele mele intervenţii.