Unire prin integrare sau integrare prin unire?

Sâmbăta trecută a avut loc un marş organizat de către Mişcarea civică „Tinerii Moldovei”, cu scopul de a marca împlinirea a 203 ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. La eveniment au participat mii de oameni de diferite vârste, origini sociale şi viziuni politice, dar uniţi de acelaşi ideal.

Manifestaţia a decurs fără incidente, dar nu şi fără impedimente. Astfel, încă în seara zilei de marţi, George Simion, liderul Platformei Unioniste „Acţiunea 2012”, a fost reţinut de ofiţeri SIS şi expulzat în România. Gestul ostil şi provocator al autorităţilor moldovene a stârnit reacţii pe ambele maluri ale Prutului. Din păcate, însă, acestea au fost mai degrabă anemice, întrucât numai deputaţii liberali de la Chişinău şi doar 23 de parlamentari de la Bucureşti şi-au exprimat dezacordul şi indignarea faţă de declararea unui cetăţean român ca fiind persoană indezirabilă pe teritoriul Republicii Moldova, pe o perioadă de tocmai 5 ani. O altă provocare a fost pusă la cale chiar în ziua de 16 mai, când printr-un exces de zel şi chiar abuz de serviciu poliţia a încercat să împiedice deplasarea tinerilor din Cahul şi Nisporeni la mitingul din Piaţa Marii Adunări Naţionale.

În mod categoric şi deloc alegoric, guvernarea de la Chişinău şi-a dat arama pe faţă, demonstrând laşitate, duplicitate şi că se află pe patul de moarte. Această stare de agonie, secondată de ipocrizie, confirmă vechea supoziţie că monstruoasa coaliţie e pro-europeană doar în declaraţii. A-i interzice unui cetăţean român (respectiv, european) să intre pe teritoriul unui stat cu aspiraţii eurointegraţioniste reprezintă sfidarea unui principiul fundamental al Uniunii Europene: libera circulaţie. A considera „atentat la securitatea statului” desfăşurarea activităţilor culturale (organizarea taberelor de vară şi a conferinţelor, aducerea de cărţi româneşti în bibliotecile moldoveneşti etc.) dovedeşte paranoia generalizată. A-i acuza de „tulburarea ordinii constituţionale” pe cei care nu se dedau violenţelor şi au fost ei înşişi victime ale agresorilor rusofoni constituie o batjocură nu doar la adresa unui „străin”, ci şi a propriilor cetăţeni, care se manifestă eminamente paşnic.

Ceea ce nu pricep „aleşii poporului” şi trepăduşii lor este că poporul s-a deşteptat. Oamenii nu mai vor promisiuni deşarte şi furturi de miliarde. Din ce în ce mai mulţi moldoveni sunt gata să renunţe la acest stat eşuat (pe care tot ei l-au creat), care nu le asigură un trai decent, care îi expulzează cu sutele de mii la munci peste hotare, care nu se modernizează şi doar mimează reformele şi care a fost acaparat de clanurile oligarhice, imune în faţa legii şi a bunului simţ. Ca să fie clar: Republica Moldova nu este toloaca sau moşia lui Voronin, Plahotniuc şi Filat. Iar adeziunea masivă, benevolă şi tot mai activă la cauza naţională reprezintă adevăratul parcurs ireversibil al celui de-al doilea stat românesc.

Unionismul, indiferent cât de latent s-ar manifesta, rămâne un curent omniprezent şi multisecular. În pofida tuturor vicisitudinilor, conştiinţa naţională nu constituie apanajul vreunui regim, ci un bun comun al celor care îl împărtăşesc. Noica spunea că o bucată de pâine poate potoli foamea unuia sau a altuia, pe când un adevăr, ca şi un cântec, este şi al unuia, şi al altuia.

Ideea de integrare europeană nu rezistă idealului de reunificare. Mai ales acum, când ne-am oprit la jumătate de drum. Când la 800 de km de noi e război. Când separatiştii beneficiază de protecţie mai ceva ca miniştrii. Când UE nu are nici comisar pentru extindere, nici fonduri de preaderare şi nici dorinţă mare de a-i irita pe ruşi. În fine, când şi noi suntem dezamăgiţi, pentru că am tot fost amăgiţi cu promisiunea unei euro-integrări rapide şi reale.

Va urma.