Zidurile dintre ei şi noi

Revenirea deputaţilor în clădirea Parlamentului a scos la iveală o problemă pe care o au mai-marii ţării. Nu ştiu cine a proiectat sala de şedinţe în plen, însă demnitarii au dat-o cu oiştea-n gard izolându-se de presă şi, de fapt, de cetăţeanul de rând. Mă tem însă că nu e un caz izolat, ci un diagnostic.

Vreau să cred că la mijloc sunt doar erori arhitecturale, deşi în minte îmi vin declaraţiile unora care au încercat să dreagă busuiocul – că chestia cu mass-media ţinută într-o sală separată ar fi model franţuzesc sau austriac. Vreau să nu am dreptate, dar am impresia că mulţi dintre politicieni, odată cocoţaţi sus, cu ajutorul nostru, şi-au făcut ziduri imaginare între ei şi muritorii de rând. Prin urmare, pe ei nu-i va deranja niciodată un perete pus între unşii lui Dumnezeu şi nişte ciuri-buri de ziarişti.

„Câinele turbat“ din mine, care a lucrat nişte ani în clădirea Legislativului, până în aprilie 2009, n-a vrut să meargă astăzi la şedinţa în plen, deoarece presimţea că jurnaliştii vor fi puşi la respect.

La unul din ultimele tururi prin şantierul de la Parlament am întrebat unde voi putea intervieva vreun deputat. Mi s-a răspuns cu seninătate că nu exisă spaţiu prevăzut pentru aşa ceva. Ieri, am aflat de la colegii mei că dacă ai întrebări pentru vreun ales al poporului trebuie să ieşi din clădire şi să ceri permisiunea să intri pe uşa principală. Şi asta deoarece cele două blocuri nu comunică între ele, cel puţin nu pentru reprezentanţii presei. Transparenţa guvernării „democratice“ se rezumă doar la două monitoare puse pe pereţi într-o sală minusculă, cinci minute de filmări protocolare pentru toţi operatorii şi fotografii şi la escortarea la baie a reporterilor de către SPP-işti.

Am văzut multe săli de şedinţe în plen din diferite parlamente ale lumii. Toate aveau balcoane transparente, cu zeci şi chiar sute de scaune - atât pentru reprezentanţii mass-media, cât şi pentru orice cetăţean care vrea să vadă cu ce se ocupă politicienii pe care i-a trimis în Legislativ.

Am avut odată un 7 aprilie... Am avut şi nişte speranţe. Peste un timp, iluziile noastre s-au dezumflat. Dar înainte de asta, la Palatul Republicii, am avut şi nişte linii în mintea băieţilor lui Voronin, care brusc căzuse în fund din jilţul prezidenţial. Atunci ziariştii erau periculoşi pentru tătuca Voronin, de aceea a fost inventat ţarcul din panglică roşie care să-i ţină departe. Mă încăpăţânez să cred că nu se repetă scenariul, ci e doar o „scăpare“ a arhitecţilor, care n-au prea înţeles cum să transpună modelul francez în realitatea moldovenească.