Şanse pascale

Pentru creştini, Paştele este Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Pentru mine, este o altă şansă de înviere a Sinelui.

Pentru creştinii evlavioşi, Sărbătoarea de Paşti semnifică celebrarea renaşterii lui Hristos, care a înviat după trei zile, iar pentru mine, doar botezată creştină, înseamnă trecerea de la moarte la viaţă. Eu ştiu că fiecare dintre noi poate renaşte şi după zeci de ani, chiar şi atunci când ne-am autocrucificat (ne-am autoscuipat demnitatea şi  ne-am oţetit sufletul) sau ne-au crucificat alţii, osândindu-ne la o existenţă fadă şi fără tâlc.

Mai ştiu că uneori trebuie să fi „murit“ ca să înţelegi că te poţi renaşte, pe cont propriu, aşa cum te creezi, pentru a te iubi şi pentru a iubi, pentru a deveni o altă persoană. Şi mai ştiu, că uneori te mai şi „sinucizi“, cu aceeaşi intenţie. Şi că soarele multora dispare uneori, dar răsare, iar şi iar.

Nu sunt bigotă. Escatologia creştinismului îmi trezeşte multe întrebări. Habotnicia altora însă o respect, nu o condamn. Dar îi înţeleg şi rădăcinile.

Eu împărtăşesc credinţe ale unei religii anonime. Şi Creatorul în religia mea este fiecare. Renaşterea în religia mea are loc în fiecare clipă. Iar spiritualitatea în religia-mi este legătura mea cu mine însumi şi cu cei din Universul meu; este însăşi modul de a-mi trăi viaţa. Religia mea se numeşte Iubire. Nu misterul şi extraordinarul, măreţia şi minunea sunt elementele unei reiligii? Modul cel mai autentic în care valorizez puterea vieţii e preţuirea pentru religia mea. Ăsta e miracolul.

Iubirea, ca şi fericirea, este o alegere. Deşi opţionale, ambele sunt indispensabile fiinţării plenare. Asta e smerenia, în religia mea.

Angoasele şi modele de gândire negativă nu sunt o alegere, şi tocmai din acest motiv, pot fi dezrădăcinate din noi.  Acest lucru l-am înţeles – intelectual - de ceva timp, dar am început doar recent să-l internalizez la un nivel mai profund, emoţional. Nu am ales, în trecut, să mă îndepărtez de mine, dar s-a întâmplat.

Deşi ştim că am fi fost mai mulţumiţi cu viaţa noastră şi mai încrezători dacă am da drumul nesiguranţei, dacă nu ne-am mai agăţa de grijile noastre – uneori, le clocim, doar pentru că nu ştim cine şi ce am fi fără ele.

Dacă acest nou nivel de internalizare ne conduce spre schimbările pe care le-am visat, aceasta şi este renaşterea. Vom fi în continuare aceeaşi persoană, dar renăscută, o nouă încarnare - în noi înşine. Vom făuri, şi vom ajunge să fim, o nouă versiune a noastră, fără autoblamare şi frică de incertitudine. În căutarea Sinelui,  de fiecare dată ne apropiem  tot mai mult şi mai mult de înţelegerea adevăratei noastre naturi - fiecare milimetru de auto-acceptare pe care îl câştigăm, constituie o renaştere la scară mică.

Religia mea se bazează pe conceptul că suntem mereu în schimbare şi nu oricare fel de schimbare, ci  în evoluţie. Nu există nici un singur nucleu, solid sau fragil, de a fi; părţile care alcătuiesc fiinţa noastră sunt în continuă creştere. Şi aici e chintesenţa privilegiului de a ne renaşte, în fiecare zi, în fiecare lună sau an, de Paşti sau de Crăciun.

Există multe momente dificile în confruntarea cu noi înşine şi asumarea alegerilor. Travaliul renaşterii, a găsirii şi eliberării Sinelui, este anevoios. E important să înceapă. Şi nu oricum, ci ca şi cum nici nu am fi fost cândva născuţi.

Moartea sperie, orice ar spune unii. Şi gândul ăsta doare. Şi ne cariază coloana vertebrală, deseori. Alteori, ia forme perverse. Confruntarea cu moartea – a noastră şi a celor dragi – favorizează un amplu şi dureros proces de gândire şi re-gândire a tot ce credeam că e gândit deja, ca apoi, aidoma lui Isus, să revenim la viaţă, să o trăim cu nesaţ şi cu tâlc. Treziţi-vă din hibernarea spirituală, priviţi-vă moartea în faţă şi renaşteţi!

Bine aţi înviat, dragilor!